Ploua de doua zile

Ploua de doua zile neintrerupt si am avut timp destul la ce a fost la ce este si la ce o sa fie.Picurii mari si grei,reci si nostalgici imi bat in fereastra.Eu…eu stau si-i privesc cu cata admiratie si cat devotement parasesc cerul oval pentru a veni printe noi muritorii,care nu stim sa-i apreciem.

Nimeni nu se misca,nimeni nu respire.Respiratia mea e singura care se loveste de geamul rece si pe care il abureste.

Ma gandesc cat de departe imi fuge gandul.Singur imi plang amarul si ma bucur de fiecare raza de soare ca si cum ar fi ultima.Uneori in singuratate gasesti si un strop de ajutor sau de sprijin atunci cand ai mai mare nevoie,daca esti putin singur sigur vei reusi sa revii pe calea ta,pe calea buna.

Ma uit afara si vad un caine care sta in ploaie si care isi plange de mila…si parca ma lasa rece.Parca nu ma mai atrage nimic.Iar visez ca fug cu cortul si o sa mananc o conserva de ton si o sa cant balade la chitara si ca o sa te sarut pe gatul alb si parfumat.Te-as tine in brate si am privi amandoi rasaritul portocaliu si ne-am pune o dorinta si ea s-ar implini.

Am putea sa alergam prin iarba verde si inalta pana la talie si sa ne jucam cu papadiile proaspat iesite si sa ne rugam de Luceafar sa ne lumineze calea.

Daca am fi impreuna am putea trece peste mii si mii de obstacole,am putea trece prin ziduri si am putea trece apele fara sa ne udam talpile,am putea sa alegem la o raspantie drumul cel bun,pentru ca inimile noastre bat in tandem.De ce?Pentru ca iubirea e cea care ne da aripi si care ne face sa visam de multe ori mai mult decat este nevoie.Cat am voie sa visez?Numeni nu are voie sa-mi limiteze visele…visez cat vreau.Iubesc enorm si simt ca zbor si ma departez de tot raul de aici,atunci cand esti langa mine ma simt puternic si nemuritor.

Dar cand sunt singur…atunci doar noaptea este cea care imi alina durerea si care imi tine de urat pana adorm.Si te visez in rochia aia rosie si cu o floare prinsa la ureche.Imi faci cu mana si iti continui drumul.Dar drumul tau nu e acelasi cu al meu.Ce sa fac sa pot sa apar in calea ta?

Vedeam adesea o cale ferata si mereu ma intrebam unde se vor intalni cele doua sine?Odata ele se vor intalni asa cum si noua ne-a fost dat acest lucru.

Lumina apare pe geam si soarele da nastere unei noi zile plina de iluzii si de vise care se vor spulbera odata cu venirea noptii.A fost un vis…a fost un gand…o iubire cu aripi frante.

Dar o sa visez in continuare si o sa reusesc sa te intalnesc cat de curand.Simt asta si sigur se va adeveri.

Linistea mea

De mic mi-am dorit sa-L cunosc pe Dumnezeu.Sa-I aflu taina,sa-L vad si sa imi spuna tot ce am gresit,sa-mi arate Raiul,sa stiu sa ma feresc de pacat pentru ca ma va impinge in Infern,acolo unde este agonie totala.
Nu mi-am reprimat toate pornirile si poate si de asta nu am putut afla cum este Dumnezeu.Greselile,ura si ranchiuna m-au tinut departe de fata Lui.
Cand spun “Dumnezeu”,gandul imi fuge pe o plaja goala unde sunt doar eu.Alergand pe nisipul cald,udandu-mi talpile cu apa rece,lasand urme si strigandu-mi numele care in drum spre orizont se sparge si cade in mare,doar asa cred ca l-as putea cunoaste pe Dumnezeu.As vrea sa pot sad au mana cu El si sa-I spun cat de rau imi pare ca m-am indoit de El si ca de multe ori Il uit,iar El nu ma uita niciodata,nu ma lasa in voia sortii.
Privesc de pe nisip cum soarele iese din mare ca frumoasa Venus si se ridica deasupra noastra pentru a ne lumina viata si pentru a-mi incalzi inima acoperita de gheata indiferentei.As vrea sa depun armele si sa ma dau batut in razboiul pe care il port cu mine…
Scoicile sunt duse departe pe mare,geamandura se balanseaza trista in valurile pline de alge,dupa care ies pe uscat unde soarele le ia orice sansa la viata.
Merg de-a lungul plajei si pe langa mine mai vad un rand de pasi pe care nu mi-i explic.Nimeni nu a mai mers pe acolo de multa vreme.Pescarusii stau grupati si zboara pe deasupra mea.Deodata urmele se termina.Raman singur…
Vorbeam cu mine si imi aminteam lucruri din trecut.Cand imi aminteam de lucruri frumoase apareau doua perechi de pasi,cand ma invadau greutatile si lucrurile urate,ramaneau doar urmele mele.Era evident ca cineva pasea pe langa mine in mod nevazut.
Seara,luceafarul mi-a aratat drumul catre un far si luna ma veghea.La poalele farului vad un batran care privea turnul si isi mangaia barba delicat.Ma apropii si vreau sa-l cunosc,insa el imi zambeste si imi face semn sa-l urmez in turn.
Din varful lui vedeam toata marea,tot nisipul.
Batranul imi zice cu o voce calda:
-Aici ai vazut niste urme pe care nu ti le explicit,nu-i asa?
-Da!raspund uimit.Ale cui erau?Ale tale?.
Nu neaga,ma lasa mai degraba sa inteleg singur tot acest mister.
Deodata face semn cu mana spre nisip,iar luceafarul lumineaza acum ca ziua incat vedeam foarte clar sirurile de pasi.
Atunci imi spune:
-Acolo unde erau doua perechi de pasi,erai bucuros,iar eu eram langa tine si ma bucuram de tot ce ai obtinut.
-Dar cand mi-a fost mai greu ai plecat,m-ai lasat singur cu problemele!ii reprosez printre lacrimi.
-Nu!Acolo unde este un singur sir de pasi inseamna ca ti-a fost greu,iar eu te tineam in brate.Nu te-am lasat niciodata...
Realizez brusc ca m-am insealat de Adevar.Batranul se apropie de balustrade si isi da drumul in gol.Cade…Jos,doar o mare de nisip si apa,luceafarul deja s-a retras…
L-am asteptat si in alte nopti,dar nu a mai venit.Vroiam sa-mi cer iertare ca L-am judecat.

Visare

Adesea poti simti cum pamantul iti fuge de sub picioare si cum intreg cerul cade pe tine,fara sa iti spuna care iti este vina.Sau exista oare acea vina?Poate ca da,poate ca nu. Toti gresim,e omeneste.Daca cumva incerci sa gandesti macar ca nu ai gresit vreodata,gandeste-te doar la faptul ca fara greseli nu ne-am putea deosebi intre noi.Greselile la fel ca si calitatile sunt lucrurile care ne despart. Suntem unici in lume,nu exista o dublura,dar greselile ne sunt de multe ori asemanatoare.Atunci cand ti se ia replica de la gura sin u poti spune nimic pentru ca te gandesti ca va sari asupra ta,nu-ti ramane altceva de facut decat sa te inchizi in tine.Sa cauti in tine rana si sa o vindeci,caci toata zarva de acolo a plecat:dintr-o prostie,dintr-o frustrare,dintr-un nimic… Cat de bine te simti atunci cand te poti privi in oglinda si nu-ti este rusine de ceea ce ai facut.Te simti mandru de tine si gata oricand sa o iei de la capat.Am gresit si eu,ai gresit si tu.Tot ce am realizat perfect acum este ca de multe ori pe oamnei ii deranjeaza mai mult adevarul,decat minciuna.Multi prefera sa fie mintiti cu zambetul pe buze(chiar daca sunt constienti de asta),decat sa li se arunce in fata purul adevar. Adevarul doare mai mult,stii de ce?Pentru ca orice justificare pe care ai cauta-o este zadarnica,nu o crezi nici tu si atunci realizezi ca greseala iti apartine in profunzime si in totalitate. De multe ori ne plangem ca nu suntem intelesi de cei din jur,de cei apropiati,dar noi facem de fiecare data dovada ca ii intelegem pe ei?Nu chiar mereu si atunci cand o facem ne ascundem,ne dam la o parte si ne facem ca nu avem habar de situatie.E aiurea tot ce s-a intamplat.Vremea rea a adus inapoi cu ea si amintiri,fapte,lucruri scormonite in mormantul trecutului. Realitatea este cea care ne provoaca de multe ori greata,cand am putea trai intr-o lume feerica,ascunsa de ochii critici si rau-voitori ai celor frustrati.Realitatea nu este altceva decat apa rece aruncata pe ochi dimineata cand te trezesti.Revenirea la viata cotidiana este inceputul sfarsitului.Sfasierea ta ca om,rascolirea ratiunii si umplerea mintii cu ganduri negre se datoreaza acestei realitati. Zgomotul intepat produs de claxoane,zumzetul pietonilor pe trotuarele jegoase si franele acute de pe sosea te turmenteaza si te fac sa iti pierzi si picul de echilibru pe care l-ai dobandit cu mare greutate. Eu mi-as imagina lumea adevarat intr-un colt de Rai.Intr-o poiana verde,cu o casa modesta,unde sa pot visa la tot ce imi trece prin cap.Sa cant la chitara fericirea si supararea,sa alerg prin ploaia rece si marunta si sa tip cat pot de tare,iar ecoul sa-mi raspunda ca un prieten mereu aproape. Asa mi-as imagina eu o lume minunata.Si inspiratie se numeste:o noapte de ianuarie,pe balconul unei cabane si fulgii mari de nea sa ma atinga.Nimic in jur,nici macar o lumina.Asta numesc eu inspiratie. Viata,mereu am scris despre viata si tot o sa mai scriu,pentru ca nu vad inca dupa ce principiu functioneaza masinaria asta a viselor si viata insasi.

Altfel(epilog)

Daca as avea o alta viata,altfel as sti sa o traiesc.

Daca as avea o alta soarta,altfel as alege drumul spre eternitate.

Daca as avea un alt drum,altfel as vedea orizontul.

Daca as sta la malul marii cu tine langa mine,altfel as vedea apusul de soare.

Daca ai sta in fata mea,altfel as vedea lumea,pentru ca as vedea-o prin ochii tai.

Daca m-as uita la soare cu tine alaturi,altfel as percepe razele,pentru ca ele se unduiesc in parul tau balai.

Daca o sa-mi fie dor,voi sti ca dorul meu se va stinge in bratele tale pline de caldura.

Daca o sa uit ca in mine zace un suflet care are nevoie de armonie,o sa ma uit la tine si o sa-mi dau seama ca sufletul tau radiaza si pentru mine.

Daca o sa ma vad in geamul unei vitrine si ma voi aprecia singur,toate astea sa stii ca sunt datorita tie.Tu ai fost cea care mi-ai dat acel imbold si acel tremur,fior de inceput.

Daca vei vedea pe cer vreo pasare singura care isi cauta locul,sa stii ca acela voi fi eu care te caut neincetat de cand m-am nascut pana cand voi muri.

Daca eternitatea nu ar ma fi eternitate,iar paradoxul s-ar umaniza,sigur vom putea fi fericiti.Ne vom putea juca cu frunzele uscate de toamna,vom rade iarna langa focul din soba si ne vom imbata cu parfumul florilor de primavara.Vom admira soarele si luna in noptile calde de vara. PS:Nu ma-ntreba nimic,e un simplu epilog al sufeltului meu.El dicteaza,eu doar scriu.Rolul meu e de a exteriorize pasiunea interioara.

Viata intre demnitate si sinceritate

“Creatia este solutia de scapare din ghiarele mortii”spunea Emil Cioran.Da poate asa este,poate ca are dreptate,dar creatia vine din interior si scrii cel mai mult atunci cand nimic nut e poate salva din agonia neintrerupta a singuratatii.Cand totul in jurul tau il vezi deja napustit peste tine,singura salvare o gasesti intr-o coala de hartie si un pix.Ei nut e vor judeca niciodata si pe ei nut e poti supara,pentru ca pixul scrie ceea ce ii ordoni tu,iar hartia iti suporta toate gandurile pe care le scrijeleti cu pasa albastra pe fiecare rand. Dispretul este dat de lipsa unui lucru sau de incapacitatea de a ajunge la el.Si ne complacem printre cei invinsi si fara de ambitie care cad in ceea ce numim “dispret”.Ambitia de care dam dovada este de multe ori foarte puternica si ne duce pe cai nebanuite de pe care,de multe ori nu te mai poti intoarce. Ambitia ia forma suprema atunci cand iti uiti limitele si pe cei pe care ii aveai in preajma. Amintirile nu sunt altceva decat istoria unei prietenii,care se poate destrama atat de usor incat nimic nu o mai poate aduce la forma initiala.Si dupa mine in primul rand ce tine in picioare o prietenie este sinceritatea si demnitatea.Nu prea am vorbit eu de demnitate.E un lucru atat de usor de pronuntat,dar foarte greu de acceptat si mai ales de dobandit.Cand vezi lipsa de deminitate de la cineva apropiat te simti murdar ca ai putut crede si aproba multe din cele spuse de un om fara demnitate,sau care si-a pierdut-o foarte repede.De ce si-a pierdut-o? Simplu…nu a stiut ce sa faca cu ea,s-a gandit ca nu- foloseste si atunci a preferat sa renunte la ea.E atat de simplu sa renunti la ea.Dar nu o sa o mai recapeti vreodata. Poate suna aiurea amalgamul asta de idei scrise aici,dar le-am scris exact cum mi-au venit acum in minte. P.S:”Absurditatea este insomnia unei erori,esuarea dramatica a unui paradox”(Cioran)