Linistea

1.
Linistea ce ne-nconjoara
Ne va potoli gandirea?
Ea creeaza monstrii sacri
Ne nelinisteste firea

2.
Linistea e drogul sacru
Cand e-amar,cand e prea acru
Doare si ramane strasnic
Distrugand pe omul pasnic.

3.
Linistea e intuneric
Plin de fapte si blesteme
Si in umbra un nemernic
Ce ne face mii de semne

4.
Linistea este sinistra
Si ne face sa plutim,
Inima ne este trista
Si ne-ndeamna sa murim

5.
Linistea este caderea
Ingerului Sfant din Cer
Linistea este puterea
Omului cu gand de fier

6.
Linistea este-ntuneric
Spaima,vis,extaz,furie
Este gandul tau frenetic
Pe care nimeni nu-l stie.

7.
Linistea este pacatul
Decazut din Cerul greu
Imbinata cu uitatul
Defineste-un apogeu…

Marioneta unei vieti

1.
Sunt mii de fulgi la geamul meu
Alerg,respir si-mi pare rau,
Cuvintele sunt de prisos
Si nu mai am nici un folos.

2.
Am plans prea mult la tine-n brate,
Si am ramas nestramutat
Ca o papusa fara ate
De care publicu-a uitat

3.
Respingi pamantul si iubirea
Respingi adesea chipul meu,
Pentru ca-n el tu vezi pieirea
Iar eu in tine-visul meu.

4.
S-a terminat cu lupta grea
S-a terminat povara ta,
Eu am iesit din actul unu
Si nu voi mai juca-n nici unul.

5.
Nici papusar de-as deveni
Iubirea nu mi-as risipi,
Dar sunt papusa unei vieti
Uita-te bine ca sa-nveti:

6.
Ca lumea e taiata-n doua
De-atata ura,vant si roua
Si lemnul meu a putrezit
M-arunc in foc,ma sting subit…

Inger cazut

1.
Ingerul meu cu aripi rupte
Ce a cazut din Paradis,
A dus cu mine multe lupte
Eu l-am strivit,doar dinadins.

2.
Am realizat intr-o secunda
Cum El incearca sa mai scape
Corabia ce se scufunda
Pe-ale gandirii mele ape.

3.
Iluziile ce stau punte
Si gandurile drept salvare
Sa mergi,nu ai vedea pe unde-i
Lumina binefacaoare.

4.
Ingerul meu multe-andurat
Si din belele m-a scapat,
Eu l-am gonit cu felul meu
L-am alungat pe Dumnezeu.

5.
Caci aripile eu le-am frant
Si glasul lui l-am gatuit,
Imi e rusine si m-ascund
De teama de-a fi haituit.

6.
Pribeag si trist alerg in cerc,
Pe drumul meu o sa ma-nec
O sa alunec in pustiu
Si o sa fiu mancat de viu.

7.
Nu pot concepe alta soarta
Pentru-un pagan de rangul meu,
C-am asteptat atat la poarta
Ca sa-L cunosc pe Dumnezeu.

8.
Cu vorbe dulci si prefacute
Al meu inger a murit
Printe-amintirile pierdute,
De-abea acum l-am regasit.

9.
Zacea pe aripile albe
Cu ochii lui inchisi spre mine,
Avea cutite-nfipte-n palme
Si sangele-i curgea prin vine

10.
S-a stins in ziua cea mai scurta,
Si a murit insingurat
O poti concepe ca pe-o lupta
Caci pentru mine a picat!

Legenda moare

S-a topit ceara ce-o credeam nesfarsita
S-a stins lumina ce-o simteam infinita
A disparut iubirea asa cum a venit
Neasteptat de suflet,la urma esti lovit

Legenda se naste sau moare.Cred ca a murit imediat dupa ce s-a nascut.E amar gustul lasat de amintirile ce acum fac parte din tine mai mult ca niciodata.Si cui ii pasa?Nimanui.
Poti sa te retragi,poti sa pleci sau sa dispari definitiv nimeni nu va intreba ce s-a intamplat pentru ca fiecare trage pentru el.Doar visatorii indoctrinati de iluzii inecate in cerneala aurie a zilei de maine,uscate sub un soare de feburarie si la final arse deasupra unei flacari de lumanare.Cui ii pasa?Nimanui.
Ai plans?Ai regretat?Si eu la fel.Poate mi-a folosit la ceva sau nu…poate ca am trait in minte doar cu o iluzie pe care nu am vrut sa o arunc,m-am lasat purtat de gandurile mele fondate pe un mare si nesigur orizont,ce pana la urma si-a intors fata de la mine pentru a ma lasa sa caut resturile prin intunericul firii mele.
M-am si retras,m-am si ascuns si am soptit in taina cuvinte dulci pe care gura mea nu le mai rostise pana acum pentru nimeni,dar pentru tine a facut-o.Iar tu ai lasat totul acum in dezordine,o dezordine ce nu o voi aseza niciodata,nu o voi clinti si nu imi voi mai murdari mainile cu ramasitele unei vieti idilice.
Cu tine?Cu tine nu stiu ce s-a intamplat.Nu ai disparut si m-ai lovit incontinuu cu o indiferenta rece si apasatoare pe care la inceput am inteles-o si am acceptat-o.Mai tarziu ea m-a durut,iar acum imi provoaca mie repulsie.Te-ai pierdut in iluzia mea si nu te voi mai regasi prea curand.Iar cand te voi intalni va fi prea tarziu pentru mine,pentru tine,pentru cuvantul acela omogen ce odata semnifica “noi”.
A disparut si starea de spirit in care credeam atat de mult.A disparut odata cu tine.Te-ai pierdut…
Ce as putea sa-ti spun?Nimic.Cuvintele sunt prea mici ca sa exprim acum ceva,poate doar tacerea sa iti mai spuna ceva.Ceva ce pe mine ma doare si care nu poate fi exprimata in cuvinte.O aberanta sau poate un sentiment ce l-am ingropat sub mine atat de adanc incat nu vrea sa-l rascolesc.
Pana la urma ne impacam cu soarta.Le adunam pe toate:si bune si rele si tragem linie.Iar sub linie totalul va fi inevitabil,urmat de un “adio” scurt si dureros.

Omul de Tinichea

Se aude pe fundal pianul acela.Inca se aude…si fiecare sunet al fiecarei clape imi da senzatia ca e ultima nota pe care as mai fi capabil sa o aud si sa o inteleg.E trist si bate vantul…natura s-a mai dezmortit putin,iar pasarile incep sa zboare pe deasupra noastra.
Sunt departe acum.Asa cum am vrut,de fapt.Pentru cateva ore sunt izolat in camera mea si ma gandesc la ce vreau eu,visez la ce vreau eu si astept ceva…ce astept?nici macar eu nu stiu.
Prin monotonia scurta ce a pus stapanire pe mine acum mi-am amintit de tine,de persoana pentru care probabil as fi facut orice,dar totusi nu am fost in stare.Sa mai regret acum?Nu mai are nici un rost-ar fi doar niste sare pusa pe o rana aproape inchisa,de care nu ti-a pasat nici macar tie.Nu e nimic…oricum nu mai pot schimba nimic acum,sau cel putin asta imi da impresia.Imi aduc aminte de tine si imi voi aduce mereu,acum mai mult ca niciodata cand lumina se intretaie cu intunericul si prin secunda de lumina dinaintea noptii imi vin idei stralucite,idei pentru care as alerga acum la tine sa te strang cat pot in brate.
Pe strada nu se mai aude nimic.Vantul doar loveste cu ura geamurile si burlanele prin care se scurge ultima zapada arsa de un soare de feburuarie.E liniste.Si linistea asta ma insipira.As striga,dar sunt nesigur pe vocea mea…ce urlet sau ce bucurie ar putea iesi din mine.Asa ca tac.Nu spun nimic si nici nu cred ca as mai putea spune ceva acum cand mi-am amintit de momentul in care am realizat ca cel mai important este sufeltul si ca fara el,nici un om nu are vreo valoare.
Aspectul e trecator,pletele se tund,barba se rade si mustatile se dau jos,dar sufeltul ramane pentru totdeauna si te defineste ca om.Fara el ai fi doar o fiinta insetata de ratiune,imbatata de idealuri materiale si ratacita pe cararile nestiute ale unei bucurii fade.
Iti vroiam ochii mai aproape si sa-ti ascult sufeltul.Sa imi oglindesc in ei acum frustrarea ca nu te am aproape si ca daca as iesi acum afara vantul rece si meschin nu m-ar cruta,m-ar considera indiferent si mi-ar taia cu viteza lui spinetcatoare obrazul pe care se pare ca au ruginit niste lacrimi.O tinichea brazdata de ganduri si vise,la care Omul de Tinichea viseaza pana vor deveni realitate.
Iau o foaie de hartie si scriu urmatoarele:
“Nu mai sunt aici.Chiar daca ma vezi sunt prea frant sa mai pot ridica ochii spre tine.Ma poti ignora,sau ma poti saluta in scarba,toate iti sunt la indemana,dar eu nu voi uita tot ce a fost.Regret finalul prea nefericit si pe care nu am cum sa-l indrept.

Tine-ma doar minte si asta este suficient!

Un regretabil anonim.”

Lumina

La capatul stazii mele este un felinar rosu.Arde neincetat de vreo 17 ani si ceva si da semne ca ar cam vrea sa se stinga.Il stii nu?Bineinteles…adesea ai trecut pe langa el fara sa il privesti sau sa-i atragi cumva atentia.Nu ti-a pasat.Si nu te acuz…de ce ti-ar pasa?Nu vad rostul… E doar o flacara,o alta flacara ce se zbate in pofida vatului turbat ce ar da orice sa o stinga.Nu regreta nimic timpul si toate le pune in carca unei fragile flacari ce ar vrea sa arda inconjurata de iubire. Nu prea are dreptul.E adevarat ca nici eu parca nu am mai bagat-o prea mult in seama.O privesc cand si cand de pe geamul meu cum sta sa moara.Iar noapte e o mana cereasca-imi lumineaza patul,camera si nu ma lasa sa adorm in bezna dedicata celor multi. Si flacara aceasta lasa in urma ei un fum gri ce se ridica nepasator spre cer,drept si viteaz asa cum mi-l imaginam dintotdeauna.
Dar in adancul lui regreta ca pleaca si nu ia nimic cu el,dar ce este si mai grav este ca nu lasa nimic in urma lui…decat o dara ce curand va disparea. Si mai lasa o umbra ce atarna de piciorul felinarului si se prelinge ca o pata de smoala pe asfaltul rece.Nici ea nu simte mare lucru…decat atunci cand e calcata in picoare de noi ceilalti sin u are sentimente:nu plange,nu rade,nu iubeste. Privind-o de cateva ori chiar am invidiat-o pentru faptul ca este “asentimentala” si ca nu ii pasa de urmele grave ce apar pe suprafata ei.De ce oare nu simte nimic?E evident-pentru ca nu are sufelt. Pe ea nu a intrebat-o nimeni daca o doare,pentru ca nu o durea,nu a intrebat-o nimeni daca ii este frig-pentru ca nu ii era,pe ea nu a intrebat-o nimeni daca a dezamagit-pentru ca ea nu e dezamagita,nu simte si nu poate sa dezamageasca.
Dar lumina?Ea e vie si simte totul,traieste totul si cu toate astea nu face nimic!Nu poate sa faca nimic pentru ca e inchisa intre niste pereti de sticla prin care nu se aude nici un urlet si nu se vede durerea,se vad doar cateva fete schimonosite(probabil de frig). Ma duc sa-l sting…sa-i rup tacerea si sa-i curm inca odata suferinta.Cred ca la atata lucru are si ea dreptul…nu stiu daca am gresit sau nu…oricum cui ii pasa?

Cuvinte

M-am tot gandit la lucruri simple si care au totusi un farmec iesit din comun.Si plec de la ideea de “cuvant”.Cu el ne nastem si prin el ne expriman:plangem cu vorbe,radem,iubim cu vorbe…,dar totusi el ne si distruge,ne ruineaza si ne face sa suferim enorm. Sentimentele…sentimentele sunt doar niste cuvinte potrivite,lipite cu dragoste si incalzite la un piept matern.Dar crezi ca sentimentele fac fata cuvintelor?Nu prea cred…Ele te invadeaza si te sufoca,ti se plimba prin stomac si iti agita mintea pana te epuizezi. Incerci sa rupi monotonia cu cateva cuvinte pe care le spui in gluma,iti chemi jumatatea rostindu-i la ureche niste vorbe iesite din suflet ce te silesc intr-un final sa rosesti. Nervos fiind,arunci cuvinte cu ura si fara vreun sens pe care mai tarziu le regreti,te plangi de ele si totusi nu mai poti face mare lucru…Cuvintele dor mai rau decat o mama de bataie si te fac vinovat.
Ma intreb uneori,oare cand mi-am pierdut eu nevinovatia?De fapt cred ca m-am nascut vinovat.Si toate cuvintele mi-au strapuns porii fara ca eu sa realizez,iar cand am inteles jocul meschin al sortii nu mai puteam face mare lucru.Zarurile fusesera aruncate,iar eu intrasem in jocul apocaliptic al cuvintelor destinate hazardului. Vinovat din cauza cuvintelor!asta e sentinta ce-mi suna adesea in minte,in miez de noapte cand nici macar stelele nu se mai sinchisesc sa mai sclipeasca… Cand te nasti in jurul tau vuiesc numai cuvinte de lauda si profetii pentru cel mic,incurajari pentru tinerii parinti.
Cresti si ajungi la adolescenta cand faci betii cu prietenii si spui tot felul de lucruri fara logica si glume deocheate.Mai inaintezi putin si cuvintele se transforma in laude si in aprecieri pentru omul ce ai devenit. Sunt cuvinte ce te magulesc si te aseaza pe un postament fals,pe care daca il iei in serios vei pierde adevarata apreciere a celor din jur.Iar la final,ca o ironie a jocului in care ai aflat stupefiat ca ai intrat,pe crucea ta zac rastingnite niste cuvinte ce te fac din om-neom. Cuvintele sunt divine,doar ca noi oamenii nu stim sa le folosim asa cum trebuie.Aurul nostrum cel mai de pret il transformam in fiere lasand in urma multe lacrimi si ne secatuim de puteri vrand sa tinem piept nebuniei inconjuratoare.

Esenta ei-moravul meu

Mirosul de lumina imbinat cu aerul cald din sertare cade neputincios in fata aromei tale.Pielea ta miroase a petale de trandafir strivite sub talpile-ti mici.Esti minunata si arati ca un inger venit pe pamant parca special pentru mine…dar oare esti?Sau iar am vreo inchipuire cu tine,cea de care nu imi pot rupe niciodata amintirile? Mi te inchipui doar.Ma ridic din pat si ma uit pe fereastra.Liniste.Nimeni parca nu vrea sa treaca pe sub fereastra mea de teama sa nu le arunc cuvinte urate sau sa-i acuz ca mi te-au furat.Esti departe acum si nu-ti mai pasa.Oare eu de ce nu pot fi asa?Pentru ca nu pot…asta am invatat sa spun mereu atunci cand situatia ma depaseste si imaginea ce mi se reflecta in ciobul de sticla de pe balcon se uita la mine ca la ultimul om.E clar ca atunci,in acel moment de cumpana al fiintei mele nu am altceva de facut decat sa rup tacerea ce s-a adunat in mine si sa mazgalesc o hartie invechita. Cat erai aici era altceva.Era o liniste absurda uneori,dar care-mi umplea inima,nu ca acum cand stau si zac pe marginea de pat cu o cafea amara in mana si ma gandesc la ceea ce am fi putut face noi acum.Degeaba ma gandesc-e doar o imaginatie bolnavicioasa pe care uneori chiar mi-o impun. Prin geamul plin de praf trec cateva raze rosiatice-e rasaritul.Strada e pustie si in capatul ei zace atarnata pe o un stalp o bucata de tabla pe care scrie ceva.Scrie:”strada moravurilor”.Era si normal!Cel mai moralist si cu cele mai multe moravuri de pe aici sunt chiar eu.Un prim morav pe care l-au vazut cu totii este acela ca imi imaginez continuu o fiinta ce nu mai este de mult timp langa mine.Nu am obosit sa fac asta,nu am obosit sa ma gandesc ca intr-o zi usa de la intrare se va deschide iar si va pasi.Cu toate ca nu va mai pasi niciodata… Se vede si biserica plina de enoriasi cu flori in mana.Eu nu ma duc,de mult am renuntat sa ma rog de afara.Mai bine stau si ma rog aici in camera mea unde nu ma poate vedea si intimida nimeni.Dar totusi se aud niste pasi grabiti-niste tocuri inalte ce lovesc cu repeziciune pavelele de pe straduta ingusta.Era ea!Cea la care am visat ca se va intoarce.Tot ce face este sa-mi arunce o privire rece si sa-mi faca cu mana.E trist,dar adevarat.Eu eram atat de hipnotizat de prezenta ei incat nici nu am observat imediat de anume vroia sa faca. Mai tarziu am inteles.A mers pe strada cu rochia umflata de vant dezgolindu-i picioarele focoase si inainte sa dispara a smuls cu brutalitate tablita respectiva. Probabil ca odata ce-a plecat am reusit sa scap de toate moravurile ce mi le puneam singur in carca.



P.S:In drumul ei spre nicaieri fredona ceva…o melodie dulce ce-mi placea sa i-o cant seara cand rataceam aiurea pe strazi.

R.A.R

Rar.Tot mai rar simt caldura ce imi strapunge pielea si ma nelinisteste la infinit.Tot mai rar imi simt gandurile plauzibile si inima imi bate din ce in ce mai incet.Versific orice ritm,orice ton si privesc ca un habotnic fara margini infinitul de zapada ce se deschide in fata mea. Soarele sta fixat intr-o pozitie cam incomoda pentru multi si luceste cu puterea unui semineu in plina noapte.E frumos si nu e foarte frig,si cu toate astea nu ma pot rupe de amnezia firii mele,de gandurile intoarcerii si dorinta de a pleca. E ciudat cum in plina iarna am simtit mirosul iute de rasina ce se prelingea pe trunchiurile groase de brazi vesnic verzi.
Zapada statea posomorata pe cate o creanga de brad fara sa vrea sa intalneasca fulgii aflati pe jos.Era liniste,o liniste ce te speria si te hipnotiza cu frumusetea ei implacabila si in totodata intangibila.Regretele se strangeau in gheata si in turturii suspendati pe la stresini.Din cand in cand o adiere minuscula de vant rupea tacerea si fulgii o luau nebuni la goana urmandu-si drumul lor foarte bine stabilit.In rest?In rest multa caldura,multe voci si rasete cu care ajungeai sa te contopesti si sa faci parte din ele,sa iti placa in mijlocul lor si sa regreti atunci cand totul lua sfarsit. Castelul impozant si plin de zapada ne privea de pe culmea lui cu o sobrietate specific regala si in urma mea nu mai pasea nimeni se auzeau doar scrasnituri de creioane care faceau din rumegusul lor un rug pe care puteam sa ard pana la epuizare. A fost frumos.A fost un vis?Un vis cu infuzie de suflete trecute prin zahar praf.