Craciunul:atunci si acum

       Departe de mine,prin geamul aburit de atatea ganduri care-mi dau tarcoale,afara in neaua ce luceste sub lumina binefacatoare a lunii,copii merg sa colinde.Sterg geamul,imi fac un cerc in care privesc la ei cum se spetesc prin frigul infernal al iernii.

       Eram ca ei,eram imbujorat si mic,era naiv si colindam cu sufletul plin de bucurie ca am posibilitatea an de an sa aduc in casele celor dragi vestea nasterii lui Hristos.Ma vad prin ochiul dezaburit si imi fac cu mana.Oare ma cunosc?Nu...cu siguranta habar nu au de mine,pana la urma de ce ar conta?Sunt doar un vanator de amintiri care incearca in fiecare clipa din acest Craciun sa-si imprime in suflet ceea ce inainte traia atat de intens.

      Ceasca de ceai abureste,iar aburii se pierd in neant asa cum timpul se pierde si lasa in urma doar o dara uda,pe care fiecare,ce vine dupa noi,o sterge cu podul palmei.I se pare perfect normal,vrea sa-si faca loc si sa vada mai departe splendoarea iernii.

Suspin si in acelasi timp sufletul imi rade.Pentru ca si eu am fost asa,si eu am simtit frigul alaturi de prietenii mei,alaturi de cei cu care imparteam la final ceea ce primeam din colindat.Dar acum?Iata...sunt aici si nu mai fac aceleasi lucruri.Nu mai pot sa le fac?Nu le mai simt?Ba le simt,si le pot face dar parca timpul isi intoarce privirea spre mine si ma priveste putin ironic cand vede ce-mi trece prin minte.Ma rusinez de el.Desi nu as avea de ce!

      Iarna are farmecul ei,splendoarea ei se incununa cu zilele Craciunului,care mai mult sau mai putin deschid in sufletul fiecaruia cutia copilariei,lasand sa iasa din ea amintiri frumoase,lasand sa iasa rasul cristalin,lasand mirosul de scortisoara si de portocale sa le invadeze inca o data simturile.Asa e cel mai bine.Ma intorc resemnat de la geam,sperand ca acei colindatori vor veni si la usa mea.Ceaiul l-am terminat,bradul l-am impodobit.In casa parintii ma asteapta cu bratele deschise sa-mi ofere acel ceva care doar ei imi pot oferi.

     Si totusi nu mai e la fel.Anii au trecut si lucrul acesta se simte.Farmecul a ramas,dar a luat alta forma.S-a schimbat din naivitate in seriozitate si treptat,in maturitate.Nu este chiar cel mai bun lucru,dar timpul,constat inca o data,nu iarta nimic si nici nu vede ceea ce este in jur.Maturizarea isi spune cuvantul iar Craciunul devine altfel decat atunci cand eram copil.

      Si toti aceia cu care colindam si cu care ma bateam cu zapada,unde au disparut?Unde au plecat asa deodata?Fiecare si-a urmat telul,lasand spiritul Craciunului undeva adanc ingropat in amintirea lor naiva.

       Geamul s-a aburit la loc,nu-i mai observ.Poate asa este mai bine,amintirea aceea m-a tulburat si m-a dojenit involuntar pentru ca am renuntat la farmecul sarbatorilor in schimbul anilor.

26.12.2013

Marioneta unei vieti (II)

1.Marioneta unei vieti

E-o buna plina

Cu venin si cu tristeti

De care nimeni nu se-ndura

2.E-acel ce-ncearca zi de zi

Un drum sa isi croiasca

Cu munca grea se va speti

Dar nimeni n-o sa-i multumeasca!

3.Marioneta unei vieti e cel ce va dansa

Cu pasii mici si inodati

Pe-o piesa mult prea grea

Al carei unic autor si stilul mult prea fin

Nu poate fi decat tragicul destin.

"Intoarcerea"

Tocmai am terminat de citit inca o carte politista.Este vorba de “Intoarcerea”al carei autor este Hakan Nesser.

Recunosc ca cel mai mult m-a atras titlul cand am zarit-o in raft.Si imaginea parea oarecum sugestiva;o casa parasita inconjurata de copaci uscati,totul pe un fundal inchis,vechi,ca o fotografie de mult uitata.

Oare ce era acea intoarcere?Era intoarcearea detectivului catre acest caz?in ciuda ripostelor din partea superiorului sau?Insemna oare intoarcerea victimei dupa un sfert de secol pe care l-a petrecut dupa gratii?

Sunt o serie de ipoteze la care fiecare s-ar putea gandi.Titlul este pe masura continutului.Acel haos controlat creat de incertitudine,dar si amalgamul de informatii cu care eroul acestei carti se va confrunta,dupa ce si-a exprimat dorinta de a redeschide acel caz.In increngatura de nedescris ce pare sa se arate pe tot parcursul textului,finalul este realizat cu mare atentie,dand impresia ca inspectorul-sef,apt in ceea ce face,cu o experienta in meseria aceasta de peste 30 de ani,reuseste sa solutioneze un caz-care la vremea lui a revolutionat societatea.Descopera criminalul si sterge orice urma de incertitudine asupra probelor si mai ales reuseste sa elimine orice suspiciune ce ar mai fi putut plana asupra fostului inculpat,chiar daca toata aceasta lamurire a venit prea tarziu.

Inspectorul,in ultima faza singur,reuseste sa materializeze prin probe toata povestea ce reusise sa si-o schiteze in minte.Dupa lungi momente de meditatie,atat pe patul de spital,cat si in localurile publice unde adesea ii placea sa petreaca timpul in fata unei halbe de bere,realizeaza ca:”nu totul este asa cum pare”.Ca a cautat indicii in locurile in care nimic nu parea sa aiba importanta pentru caz,iar legatura tuturor acestor fapte,combinate cu interviurile vecinilor,releva adevarata poveste,ce parea ca a fost solutionata cu mult timp in urma.

Pentru mine,dincolo de actiunea propriu-zisa,modalitatea de imbinare a tuturor elementelor cunoscute si deduse,mi se pare geniala.Este una dintre cele mai bune carti politiste pe care le-am citit pana acum.

N-as vrea sa pun in umbra importanta pe care o are si autoarea Aghata Christie in ceea ce priveste romanele politiste,insa diferenta de epoca in care au fost scrise,este vizibila.

Nu incerc prin acest comentariu sa fac vreo comparatie intre Hercule Poirot si Van Vetereen.

Rautatea are margini?

           Scriu acest post pentru ca nu pot ramane indifferent la ceea ce de curand am vazut in metrou.Cu gandurile departe cobor intr-una din multele statii de metrou cu gand sa merg spre camin.Vad intamplator pe un scaun din statie un barbat cu o varsta cuprinsa intre 40 si 50 de ani,cu capul plecat,impovarat de greutatea ce-i atarna in spate(intr-un rucsac) si cu respiratia taiata.

            L-am privit cateva secunde,insa el nu a ridicat ochii nici macar-parea cufundat in problemele lui,iar rucsacul cred ca tare il apasa.

           In scurt timp metroul ajunge in statie,urc fara sa ma gandesc ca voi fi martorul unui “spectacol” penibil,un “spectacol” plin de rautate.

            Batranul se urca si el in metrou,in acelasi vagon ca mine.Locurile erau aproape toate ocupate,unul singur,langa o doamna blonda,parea sa fie solutia pentru acel om.Numai ca nu putea incapea pe acel loc-bagajele erau prea multe,prea grele sa le tina in mana,el prea obosit sa stea in picioare,iar singura solutie pe care se pare ca a gasit-o a fost aceea de a privi stanjenit catre acel loc,in speranta ca persoana de langa va avea bunavointa sa se ridice,sa-i faca loc,mai ales ca diferenta de varsta dintre cei doi era vizibila.

            Doamna si-a continuat calatoria pe acelasi loc,nepasatoare la greutatea pe care barbatul o purta si la fel de nepasatoare si la respiratia taiata care se auzea din cauza varstei.

            In cele din urma,cineva a mai eliberat un loc,iar doamana,cu un dispret vadit,a catadicsit sa se mute un loc mai departe,lasandu-l astfel pe om sa se aseze.L-am privit minute in sir si ochii lui plecati exprimau umilinta,durere si mai ales regretul ca a avut parte de bunavointa distinsei doamne.

            In scurt timp,vocea monotona anunta statia la care trebuia sa cobor.Il privesc inca o data cu compasiune,ce-i drept,luandu-mi tacit ramas bun de la el.Si totodata promitandu-i ca voi incerca sa-l “razbun” prin scrierea acestui articol.Si ma intreb,oare rautatea are margini?Oare mai exista oameni binevoitori care sa doreasca,din proprie initiativa,sa cedeze un loc in metrou pentru o persoana mai in varsta?          Nu cred...sau cel putin peisajul zilnic ce mi se deschide in fata imi dovedeste contrariul.

             Am vrut sa scriu acest articol,din dorinta de a-mi manifesta atat compasiunea pentru acel batran,cat si revolta pentru cei ce ajug la o varsta,insa nu si la un nivel proportional de bun-simt!