Vant,ploaie,soare,vise...

Nu mai simt parca acel frig ce pur si simplu ma paraliza,dar simt un gol in mine.Un gol ce vrea parca sa se mareasca.Sunt si acum singur si imi ascult singur gandurile si ca sa nu ma plictisesc am dar si-un nume acestei stari de letargie cronica-am numit-o “simfonia pustiului”.Daca stii sa asculti vantul care sufla printre copacii inverziti adunat cu ploaia marunta ce cade din cerul mult prea senin,atunci iti vei intelege singur durerea si o vei accepta,si in acelasi timp iti vei intelege si bucuria de care omul nu se poate dezlipi atat timp cat traieste. E o simfonie dura si uneori o pot numi si macabre,dar e simfonia ta!Fiecara are o asemenea simfonie creata pe pasii anilor pe care ii ai in spate,doar ca multi dintre noi nu stiu sa o asculte,ba uneori o reneaga si o considera ce-a mai mare prostie din viata lor.Nu este asa.E tragic sa nu poti sa-ti asculti macar odata in viata aceasta melodie ce te reprezinta. Mie imi vajaie capul de ceva vreme(de vreo 3-4 zile)si imi rasuna numai piesa asta a pustiului.Simt cum pielea ma furnica si gandurile tipa ascunse in mine.Ma doare tot corpul si nu ma pot gandi la nimic altceva decat la singuratatea asta care ma inconjoara.E o singuratate prietenoasa,niciodata nu m-a ranit si nu mi-a dorit raul,dar raul pe care ea nu-l face urmeaza sa-l fac eu,pentru ca nu pot indura la nesfarsit mangaierile acestea solitare ale gandurilor mele,care parca imi sufoca idealurile.Idealul meu cel mai inalt(poate o sa radeti)este sa zbor si sa privesc lumea cu detasare de acolo de sus,unde nu pot simti decat:ploaia,vantul,soarele si visele.Atat. Incurajarea trebuie sa mi-o dobandesc singur si sa o construiesc din nisipul fiintei mele.Dar nisipul acesta e prea uscat pentru a cladi ceva din el,asa ca il voi uda cu cateva lacrimi pentru a fi bun la constructia mea.Dar de unde sa iau niste lacrimi?De la mine?La mine nu mai sunt,izvorul sufletului meu cred ca a secat de mult,marsavia multora i-a adus secatuirea.Dar ca sa aduc lacrimi,trebuie ca cineva sa sufere.E perfect logic ce am zis.Rationamentul e facut ca la carte. Vedeti dumneavoastra…pentru a-ti crea incurajarea trebuie ca altcineva sa sufere pentru cateva lacrimi. Acum eu ma retrag,si mai ascult inca odata ”simfonia pustiului” meu.Totul se inchide in niste acorduri de chitara pierdute in vant si duse departe de lumea asta. P.S:Am mai spus-o si ma repet:nu regret nimic,dar totusi regret totul.

Nu-i nimic,asta e!

A mai trecut ceva timp de cand nu am mai notat aici nimic.Da,asa este insa va rog sa nu ma acuzati.Nu ma scuz,dar am avut alte prioritati. Totul s-a cam schimbat si nu prea mai seamana cu trecutul ala de care tot am incercat sa fug de atata vreme.Imi e dor si acum de dupa-amiezile acelea de vara cand vorbeam mai multi si stateam si radeam si nici nu simteam timpul cum trece. Acum nu mai e asa.Fiecare se schimba,e normal.Dar parca nu atat de radical.Tin sa va anunt pe dumneavostra ca sunt satul pana in gat de minciuni si baliverne,de vorbe aruncate aiurea si de scuze penibile,pe care nu le-ar putea crede absolut nimeni. Dar pana la urma trebuie sa ne impacam cu ideea,asa cum in viata asta sunt multe cu care trebuie sa te impaci pentru a merge mai departe.E greu sa stai suparat pe toti si toate fara sa le cauti macar o circumstanta atenuanta de care sa se lege si amaratul ala pe care esti atat de pornit. Am ajuns la concluzia ca uneori nu e suficient sa te ierte cei din jur,sunt momente in care trebuie san e iertam singuri pentru a ne putea ierta ceilalti mai tarziu. Drumurile astea ale vietii sunt tare incalcite si e greu sa te decizi pe ce cale vrei sa apuci,dar sigur e un lucru,ca nu toate drumurile duc la Roma,asa cum nu toate drumurile raman mereu unul langa celalalt.Imi e scarba domnilor de atata ura si de atatea procese pe care mi le-am facut pana acum.Ma acuz,fac penitenta in camera mea si la sfarsit tot eu ma eliberez si ies triunfator pe strazi. Si acum sa fac o paranteza sa va explic care sunt simptomele acestei scarbe acute ce-o simt pe masele.Nu urasc nimic mai mult in lumea asta decat prefacatoria.Urasc oamenii parsivi si pe cei lipsiti de idealuri.Omul fara ideal e un om pierdut,care nu poate decat sa faca rau,pentru ca bine nu ar fi in stare.De ce?Pentru ca binele sta in acel ideal pe care orice om (in mod normal)il are. Nu as putea sa inchei aici cu o nota prea optimista,dar nici cu una de funeralii.E o vorba care spune cam asa:”Nu-i nimic,asta e!”.Cititi cu atentie aceste cuvinte si veti intelege multe,poate.Eu le-am inteles si am preferat sa fie acesta titlul articolului de azi.Ce vreau sa fac acum?Imi e cam greu sa zic,pentru ca nu m-am gandit.Prefer sa raman pe loc si sa mai caut un ideal si dupa sa plec la drum.Atat timp cat iubesc ma consider pe deplin implinit.



P.S:"Ei si la ce bun sa aprinzi acum lumina Cea de care n-am aflat Dar nu-i nimic Asta e!"

In memoria unui maestru

“Domnule Paler,vreau pe aceasta cale sa va multumesc…”.Nu,e prea formal si lui Paler nu i-ar fi placut pentru nimic in lume atitudinea asta a mea formala.Destul de rar am vorbit de dumneavoastra cu prietenii mei ca sa nu ajung mai tarziu sa fiu considerat un infumurat,nu ca dumneavoastra a-ti fi fost pe parcursul vietii. Sincer cred ca Octavian Paler a fost unul dintre cei mai modesti scriitori pe care i-am cunoscut si fara nici un viciu care sa-i numere zilele. Ieri,din intamplare m-au uitat aiurea in calendar(chiar daca e vacanta tot am prostul obicei de a sti in ce zi si in ce luna ne aflam mereu).Si vad ca maine este 2iulie.Buzele imi tremura la inceput dupa care simt o usoara ameteala in tot corpul si imi aduc aminte brusc ca se implinesc 84 de ani de la nasterea mentorului meu.Da,o viata de om ar spune unii,dar cred ca omul acesta ar fi meritat la cat de destept a fost sa traiasca doua vieti.Sa aiba timp sa predice si sa le spuna si celor fara pic de cultura din experienta lui. Si am avut ocazia sa dau mana cu el sis a-l salut respectuos pe strazile din Bucuresti,dar nu am facut-o,asa cum multe nu le-am facut si regret acum. L-am descoperit tarziu si asta ma doare,caci un om de o asemenea valoare mai rar gasesti in Romania de azi.El nu a fost atras niciodata de partea materiala a vietii,mereu s-a axat pe partea spirituala,a incercat sa se cunoasca singur pe sine si dupa ce s-a numit singur un singuratic,atunci a inceput sa disece aceasta singuratate si sa isi doreasca sa o analizeze din aproape in aproape.Dar timpul nu i-a mai permis asta.E atat de meschin timpul asta,niciodata nu ne lasa sa ne duce la bun sfarsit o actiune si aceasta nu era o actiune oarecare,era o actiune ce ne putea servi mai tarziu si mie si tie si tuturor celor care urmau. Acum nu il mai aud si nici nu-l mai vad la televizor,citesc citate de-ale lui si regret atat de mult ca nu l-am cunoscut cand am avut ocazia.De 3 ani Octavian Paler a plecat dintre noi sper o lume mai buna,acolo unde poate discuta cu Dumnezeu ca de la egal la egal.Nu am sa-i repsrosez nimic,absolut nimic si telul meu este sa ajung macar jumatate din cat a ajuns el. Dumnezeu sa te ierte Octavian Paler!