Cronica unei zile apuse

De ce te zbati atat?Nu vezi ca nu merita.Nu ai parte de nici un raspuns,dar intrebarile curg garla! E aiurea sa te prefaci ca intelegi meteahna ce zace pe urmele persoanei ce odata a fost lumina din lumina ta,iar acum nu face parte decat din marea de intuneric in care aruncam amintire dupa amintire si in care ne ascundem cand ne e frica de lumina zilei de maine. In rest nu meriti abosolut nimic.Zaci in tacerea ta absurda si meschina in care nimanui nu-i pasa de nimeni si saluturile monotone nu fac altceva decat starneasca si mai multa scarba. M-ascund dupa nu nor de fum ce singur l-am adus in cale si in care chiar cred ca doarme inca zadarnicia mea.Sunt solitar in momentul in care vorbesc cu tine,sunt singur pe un scaun si scriu nebun pe o coala ingalbenita.Ruginesc colturile,ruginesc gandurile,ruginesc vietile…ne pierdem sau cel putin asta vrem sa aratam ca suntem mai buni daca ne stingem in liniste.Nu mai vad nici o alinare nici in cuvintele monosilabice,nici in repetabilul la infinit “o sa fie bine”.Nici tacerea,nici macar ea nu mai reprezinta o evadare din lumea asta incapabila sa inteleaga cu adevarat ce e fals si ce este adevarat. Fals,fals,fals…pot repeta toata viata si intr-un final totul se va adeveri si se va materializa intr-o pata lucioasa de scarba…Nu ma pronunt si nici nu fac abstractie de tine,cum nu fac abstractie nici de persoana mea.Sunt subiectiv si ma inec din ce in ce mai repede intr-un caracter pe care singur mi l-am creat.Nu poti intelege,nici nu te stradui…e absurd si simplu,e totusi greu si usor de descifrat,dar iti trebuie doar ceva pentru a reusi:suflet. Un regretabil anonim,

Mai e nevoie...

Mai e nevoie de iubire
De fapt dulci,de amagire.

Mai e nevoie de iertare,
Si de cuvinte arzatoare

Mai e nevoie de copii
De jucarii,de gesturi vii

Mai e nevoie de cuvinte
De toate-aducerile-aminte

Mai e nevoie de dreptate,
Si sa rostim iar “libertate”

Mai e nevoie de blesteme,
De renegati si anateme,

Mai e nevoie de putere
Sa poti pasi peste durere

Mai e nevoie si de tine,
Sa poti fi iarasi langa mine,

Mai e nevoie si de noi
De visatori cu ochii goi

Mai e nevoie de lumina
Ca ingerii din cer sa vina


P.S:Tot ce va spun e bun-ramas
Iubirea insa cui o las?

Sfarsitul?!

De multe ori mi-am propus sa nu mai spun nimic.Sa ma retrag incet dupa un paravan si sa las pe altii sa stabileasca reguli,sa ia decizii si sa creada ca intreaga putere le sta in maini.Dar uite ca nu am putut.Nu pot sa stau mult timp departe de drumul pavat cu griji si incercuit de lupte grele pe care le am de dus pana la sfarsit. Si ca veni vorba de sfarsit.Ce este sfarsitul?Oare sa fie momentul in care tragi aer in piept linistit si te bucuri ca ti-ai terminat misiunea,sau ce?Poate fi si asta.Aseaza-te in fata unei oglinzi si intreaba-te singur ce este acela sfarsitul?Nici un raspuns.Nu neaparat pentru ca te-ai intrebat in oglinda,dar de principiu nimeni nu iti poate da un raspuns,toti ocolesc si dau alte interpretari acestui “sfarsit”. Sunt de acord cu toate acceptiunile si in acelasi timp ma amuz de ele.Pentru ca nici una din ele nu se aseamana nici macar putin cu idealul pe care il vad eu in “sfarsit”.Dupa parerea mea,sfarsitul nu este altceva decat un moment de respiro,atat de scurt in care nu apuci nici macar sa clipesti.O secunda din viata ta este rapita de tragicul si ascunsul “sfarsit”.Inca din a doua secunda te confrunti si iti bati deja capul cu un nou inceput-indiferent cum este el.Fie ca este bun sau rau,fie ca e clar sau mai putin clar,este un nou inceput pe care nu ai cum sa-l eviti pentru ca inevitabil el face parte din tine. Este exact cum ai incerca sa impiedici aparitia noului an.E imposibil!Poti face orice-de la rugi pana la blesteme,anul cel nou tot va veni si va trece,iar sub talpile lui murdare de incredere,dar si de regrete zaci tu-pierdut de orice speranta. Sfarsitul nu este o tragedie asa cum o vedem de multe ori-este un nou inceput pe care am putea sa-l fructificam de o mie de ori mai bine decat cel dinainte,numai ca aici este o problema.Aceea ca noi nu valorificam noul inceput,decat dupa mult timp pentru ca suntem prea preocupati sa plangem si sa ne gandim la tot ce a fost.Iar in fata ni se dezvaluie atatea bucurii si lucruri frumoase pe care noi suntem incapabili sa le simtim. Nu acuz pe nimeni care isi plange trecutul.Si eu fac la fel.Imi plang idealurile neatinse,iubirile pierdute si suferintele ce lasa rani adanci in fiinta mea pana la adanci batraneti.Cred ca fara trecut nu as putea sa traiesc,fara ziua de ieri nu as avea vreun rost pe acest pamant.Putere nu imi da raza de speranta a zilei ce sta de acum sa iasa la iveala,ci ziua de ieri ce ma loveste din spate sa merg inainte evitand toate greselile. E greu sa crezi ca mai exista si oameni ce ajung sa tina la trecut mai mult decat la prezent sau la viitor,dar fara acest trecut am fi doar niste marionete tinute de franghii si purtate dintr-un loc in altul fara sa realizam ce facem.Am fi privati de constiinta si de ratiune si am fi injectati cu ideea ca prezentul este totul si pe el cladim si viitorul.Fals!Totul cladim pe trecut.Fara o constiinta solida si recunoscuta de propria-ti fiinta nu ne-am maturiza niciodata.

Prea departe

Nici nu stiu cum ai ajuns acolo.Nu stiu cand ai plecat de langa mine si nici cand mi-ai spus “adio”.Stiu doar ca acum locul de langa mine e gol-e pustiu si imi explic toate astea doar prin cateva cuvinte:esti departe.Ti-ai luat zborul de langa sufeltul meu,iar sa incep acum sa te caut din nou si sa alerg dupa fiecare bataie din aripi,ar fi o nebunie. Te-am cautat pe toate strazile si in toate ungherele,te-am cautat in sufletul si in mintea mea,dar se pare ca ai plecat fara sa lasi vreun bilet de adio sau ceva de genul.Singurul lucru ce mi-a mai ramas de la tine este imaginea ochilor tai ce zi de zi se contopeste din ce in ce mai tare cu fiinta mea.Sunt ca o amprenta,ca plaga ce nu se inchide niciodata,mereu udata cu lacrimi sinistre,mereu lasata in voia sortii. Iti luasem un trandafir.Ma intepasem nebuneste in spinii lui grosi si sangele imi curgea siroaie,dar ce conta?Era pentru tine.Si cand am ajuns,am stat si te-am asteptat,iar tu nu ai mai venit.Pusesesi capat de mult visului nostru mult prea frumos.Eu insa am indraznit sa visez in continuare si sa creez idei si sa cladesc sentimente doar pe un postament din zahar cubic.Lacrimile ce urmau vor topi inevitabil zaharul,iar totul se va prabusi… Da,e o lege a firii sa lasi totul sa se prabuseasca sub dorinta ta neimplinita de a ajunge acolo unde dragostea atinge temperaturi incandescente,dar tot doare.Tot regreti ajungi sa iti renegi si propria persoana din cauza asta. Dupa multe si multe asteptari,dupa lacrimi inutile si vise spulberate de cum le-am conceput am inteles ca nu te vei mai intoarce.Esti mult prea departe de mine,si eu mult prea abstract pentru tine.Nu te mai aud,nu te mai vad si din pacate nu te mai simt.Ti-as arata o ultima urma de recunostinta,dar nu-ti pasa.O sa dispar.Stiu,este idealul.Cel putin pentru mine este alegerea cea mai buna de a conserva un suflet hulit de mine insumi. Ma bucur ca ai reusit sa te rupi de suferinta,ca te-ai calit mult mai repede decat mine.De mine poti uita…ma poti lasa asa cum sunt.Abstract si pierdut in lumea in care ratiunea are toate sansele sa primeze in fata sentimentelor. P.S:Esti prea sus sa mai pot crede ceva,prea sus sa mai aiba vreun rost sa plang,prea sus sa mai insemn ceva…

Ganduri din flori

Uneori simti nevoia sa evadezi.Indiferent de cat de incarcat ai fi sau de cat de multe probleme ai avea.Vrei sa iesi din realitatea asta printr-o usa pozitionata undeva in spate-ferita de ochii lumii,de ochii celor care ar putea sa te acuze fara sa tina cont de sufletul tau. Vrei o lume doar a ta lipsita de prejudecata celor multi in care sa domnesti singur,peste intinderi imense de liniste acuta si de singuratate.Sa te plimbi linistit pe aleile pavate si inconjurate de florile gloriei si in aer sa vuiasca un ritm nobil ce te face sa tresari.Sa nu fii deranjat de nimic-nici macar de zborul corbilor ce incearca sa-si faca niste cuiburi prin apropierea ta. Dar odata te vei plictisi,si vei vrea sa rupi cumva monotonia asta,sa iesi din lumea ta si sa lovesti cu brutalitate singuratatea de care esti inconjurat.Acum vrei sa evadezi si sa te scalzi in grupuri de oameni:fie ei din scoala sau poate chiar la trecerea de pietoni.Nu stii nici tu bine ce vrei.Sa stai si sa domnesti peste singuratatea ta?sau sa respiri aerul comun cu ceilalti?Raspunsul e la tine…nimeni nu stie cu adevarat ce este in mintea ta si in sufletul tau atat de tulburat in ultima vreme.Daca ai alunga orice fiinta din preajma-ti-ai alunga si ultima speranta,dar totusi simti nevoia sa te retragi si sa gandesti la rece tot ceea ce faci.Sa te judeci pentru fiecare idiotenie spusa si sa te feliciti cand este cazul.Ai vrea sa te judeci singur fara vreo urma de subiectivism si sa renunti pentru o clipa la ideea de “eu”.De fapt sa te contopesti cu eternul pentru a putea sa suferi si pe urma sa te impaci cu tine insuti.Finalul fiind marcat de reconcilierea cu tine. E greu sa te judec sau sa-ti amintesc ca uneori si tu te gandesti la lucruri asemanatoare si ca exista pentru tine nopti pe care le pierzi si iti imaginezi camera ta ca pe o colivie.O colivie din care nu poti,dar nici nu vrei sa evadezi. Priveste pe geam cum ninge.Zapada a astupat totul…si binele si raul-nu se mai pot distinge.Lumea seamana cu mine cand totul e intacat,dar cand revine la normal,ne diferentiem prin multe.

Si totusi...

Si totusi omenirea mai are nevoie de romantism.Mai are nevoie de eroi care se iubesc nebuneste si de vietile lor in care se zbuciuma fara vreo urma de regret.Mai e nevoie de dragostea aceea pura si curata,de sentimentele pe care eroii de altadata le ofereau fara a primi nimic in schimb. Ne lipseste Romeo-cel ce ar face orice sa fie aproape de iubita lui Julieta,ne lipseste Othello-cu furia lui oarba combinata de o gelozie injectata si frumoasa Desdemona-cea fara de pacat ce a murit doar din gelozia jumatatii sale. Sentimentele azi nu mai sunt la fel de sincere.De fapt nu cred ca mai sunt sincere deloc.Totul se invarte in jurul unui singur lucru ce domina mintea fiecaruia netinand cont de sufletul lui:interesul.Astazi,in comparatie cu ieri-ai putea iubi doar pentru o jumatate de ora,pana iti vezi problema rezolvata si tu esti multumit.Ai putea face ochi dulci cuiva doar pentru o amarata de iesire in oras fara ca sa-ti pese de fapt vreun pic de sufeltul celuilalt… Mi-e sila de asemenea exemple pe care din pacate le vad la tot pasul.Oameni ce au in lista valorilor personale pe primul loc:prefacatoria.Si nu ii intereseaza daca se prefac in fapte,vorbe,chiar si sentimente.Le este indiferent!Niciodata nu au iubit cu adevarat,nu stiu ce este acea flacare ce te face sa innebunesti de fericire si sa iti doresti sa iti dai chiar si viata pentru persoana iubita.Nu au de unde sa stie.Reneaga tot!Sentimenete,atingeri tandre,vorbele frumoase.S-au obisnuit cu iubirea de “suprafata” ce o afiseaza in fiecare vineri seara si in week-end.De luni revin la monotonia sentimentala de dinainte. E tris si uneori chiar ii compatimesc ca nu au iubit cu adevarat pe cineva si probabil ca nu vor iubi toata viata.Cand se vor inalni cu iubirea o vor considera orice altceva si vor face tot posibilul sa scape de ea.Inca odata fara sa tina cont de celalalt. Si ciclul se incheie iar la Romeo cel ce a murit pentru sentimentele profunde si sincere.Astazi toate aceasta lipsesc cu desavarsire.Dragostea adevarata e pierduta pe nicaieri. Dar omenirea nu va putea sa traiasca prea mult timp fara iubire.Iar romantismul va renaste din propria lui cenusa,va asigur! P.S:Avem nevoie de iubire ca de aer,fara ea rostul nostru nu s-ar mai numi rost.

Ramasite

E inca ianuarie si pe cer nu e nici un nor,ba mai mult e atat de cald incat o sa inceapa intreaga natura sa revina la viata.Nu ca nu mi-ar placea,dar odata cu ea o sa ies si eu din starea asta de letargie totala.Oare voi putea iesi? E greu de crezut ca din ramasitele ce inca zac in mine se va renaste acel om de altadata cu spirit viu si initiativa de otel.Regret sa spun asta chiar despre mine,dar cred ca zapada ce a cazut la inceput de decembrie,frigul si caldura de azi nu fac altceva decat sa arda si ultimele mele sperante de izbanda.Nu are rost sa mai caut lumina aceea de care sunt aproape sigur ca nu voi mai da. E un freamat continuu ce nu-l pot descifra.As vrea sa plec,dar imi e frica de departare,as vrea sa uit,dar nu vreau sa pierd toate amintirile,vreau sa dispar si totusi as vrea sa mai ramana in urma mea macar un fir de fum alb.Vezi?Sunt nesigur,las in privinta mortii si a vietii.Nu stiu nici ce vreau,nici unde vreau sa ajung. E un drum lipsit de izbanda pe care merg zi si noapte si care pare atat de linistit,incat fiecare secunda ce vine prevesteste ceva rau.Si in putinele mele momente de liniste imi aduc aminte din cand in cand de Titus.A disparut.O fi murit,o fi avanda probleme?Nu stiu.Sper doar sa vina inapoi si sa-mi mai spuna povesti de viata. Cred ca si el sufera acolo undeva departe de ochii mei.Sau poate e aproape si nu-l vad.Si el probabil ca m-a uitat.De fapt de ce m-ar fi tinut minte.Si eu as vrea sa ma uit singur cateodata.Sa uit ca zac in corpul asta si ca sunt cine sunt macar pentru cateva secunde.Sa ma “depersonalizez” si sa ma vad din exterior. Atat.

Pe ritmuri de blues

Un zgomot rece si armonios de chitara ma trezeste parca din reveria in care am picat de ceasuri bune.Nici eu nu stiu de cand sau cat mai aveam de gand sa raman asa. Ma gandeam cu o sinceritate suparatoare chiar si pentru mine la trecutul plin de amintiri,la prezentul inca nesigur in care parca plutesc si la viitor-un nor de fum prin care nu se vede nimic. Am incercat sa le compare sau sa le aseman-dar in zadar.Chitara aceea si acum rupe niste acorduri ce fac sa palpaie in mine focul rosu-aprins al zilelor pline de bucurie. Si adun acele acorduri cu pianul de mai devreme si pe amandoua le arunc in fumul gros de tigara ce ma inconjoara.E trist sa vezi cum sunetele catifelate si monotone uneori se inneaca in aburul nepasator al zilei ce urma sa treaca.Mesele sunt deja pline.Nu e loc pentru altceva,decat pentru o debandada de blues armonizata de luminile stridente din reflectoare. Sunetul este gata,iar eu consider ca e momentul ideal pentru a pune capat odata pentru totdeauna reveriei.Si totusi n-as vrea…mi-e teama sa n-o pierd in amalgamul meu sufletesc. Nici nu cred ca realizez ce este cu mine.Imi simt picioarele moi si capul greu,iar gandurile alearga cu viteze infinite si nu dau vreun semn ca s-ar opri. E un reflux de personalitate.O stare de rau pe care singur mi-am provocat-o si de care nu vreau sa scap.Simt ca prin ea pot trai,pot respira.Nu e de mirare ca am ajuns asa:m-am tratat de vise cu alte vise,am fugit de realitate ascunzandu-ma dupa amintiri,iar acum cand am fost descoperit nu am taria de a recunoaste realitatea. Toate par sa se lege de locul asta,de masa asta,de gandurile si de sentimentele mele care par sa graviteze pe ritmuri alese.Nu fac altceva decat sa ma las prada imaginatiei,iar ea sa ma duca oriunde ar vrea. Acum sunt ferm convins ca realitatea nu e altceva decat o copie imperfecta a imaginatiei fiecaruia.E o creatie facuta in graba si fara prea multa atentie.Stiu ca nu trebuia sa recunosc ca inca sunt incatusat de realitate si ca in viitor tot realitatea ma va lovi,dar era timpul sa o spun.Sa pun puctul pe “I”,sa mai sacrific din mine o parte ce nu a incaput in imaginatie.

Jarul gandurilor mele

De multe ori ai incercat sa te opresti.Sa stai pe loc si sa privesti inapoi macar pentru o secunda.Dar nu ai putut,pentru ca cei ce veneau din urma te trageau de maneca sau mai rau-te calcau pur si simplu in picioare. Ti-ai dorit mereu sa retraiesti aniversarile acelea de cand erai mic si primeai jucarii cu baterii alkaline de care erai foarte mandru in fata pustilor de seama ta.Te laudai ca taticul tau ti-a adus masinuta aceea albastra din delegatia in care a fost in Croatia.Nu-ti pasa de ce aveai in jur,de saracia altor copii si de momentul jenant pe care-l traiau din cauza ta.Erai mic,te inteleg perfect.Toti am facut asta cand eram la varsta aia. Erai fericit si credeai ca viata toata e scaldata de apele binefacerii si de bucurii interminabile pe care le-ai fi trait cu sufeltul la gura.Iata ca nu e asa deloc.Atunci nu constientizai cat de importante sunt clipele acelea si ca ele vor deveni mai tarziu niste amintiri dupa care vei tanji intreaga viata. Acum nu te poti intoarce.Privesti totul ca printr-un geam aburit si iti lipseste curajul sa dai la o parte aburul gros ce s-a asezat pe el.Sa vezi macar mai clar trecutul pentru care ai face orice sa-l retraiesti.Degeaba…poti da aburul la o parte,geamul nu se va deschide si nici nu va crapa,va ramane intact si tu vei suferi de partea cealalta a lui. Nu e atat de greu sa-ti imaginezi una ca asta,dar este mult mai greu sa traiesti niste momente asemanatoare.Tot ce vine din urma iti scandeaza numele la inceput,dupa care trec peste tine fara nici un fel de regret.Ca si cum nu ai fi insemnat nimic.Vinovatii nu sunt ei,ci tu!Tu ai fost cel care te-ai oprit intr-o criza de nostalgie sa-ti privesti copilaria si trecutul fabulos. Si sunt mai sigur decat oricand acum ca daca printr-un fapt iesit din comun,geamul s-ar sparge sau s-ar deschide-furia celor de dincolo te-ar invada si ar calca peste tine ca peste pavelele din parc.Nu le-ar pasa de tine nici o secunda. De ce?Pentru ca nici tie nu ti-a pasat de ei.Si totul se invarte in jurul unei reciprocitati relative pe care fiecare in parte o traieste mai mult sau mai putin intens.

Doua cuvinte

De cand te-am cunoscut am avut in minte doua cuvinte pe care la inceput nu am putut sa ti le spun pentru ca nu eram sigur pe mine.Aveam in mine o teama nespusa si un freamat fara oprire.Era un gand inca negandit pe care daca l-as fi pronuntat toata lumea s-ar fi naruit sub privirile mele inghetate.Nu puteam sa spun nimic,eram ca un copil mic ce nu pleaca de langa mana mamei chiar daca aceasta il tot indeamna. Increderea s-a instalat si cele doua cuvinte zaceau in mine ascunse bine de o patura de sobrietate si un cearceaf de ignoranta.Nu am spus nici atunci.Ma consideram “barbat” ca nu-ti spun asta,poate as fi pierdut sau poate nu.Eram puternic-sau cel putin asa ma credeam si nu as fi vrut sa ma ijnosesc pronuntand niste vorbe de care roseam numai daca le repetam in minte. Am inceput sa spun cele doua cuvinte printre dinti,mai cu teama,mai cu un suras.Nu le-ai inteles sau ai crezut ca-s spuse doar de dragul de-a le spune.Ei bine,eu nu fac lucrurile “de dragul de-a fi facute”,exclud lucrurile din complezenta. Mai tarziu am inceput sa le repet cu tarie.Si oricui trecea pe langa mine ii spuneam acele doua cuvinte pe care am avut taria sa ti le spun si tie.Le repetam intruna si am vazut ca nu se intampla nimic:nici pamantul nu s-a surpat sub mine,nici cerul nu mi-a cazut in cap.Asa ca am inceput sa le repet mai des,sa ti le repet si tie.Insa nu stiu cat ma credeai de mult. Pe urma au aparut problemele si eu ti le rosteam ca poate-poate voi reusi sa salvez ceva.Sa te aduc inapoi si sa intelegi ca acele doua cuvinte sunt sincere si dezinteresate.Nu stiu daca mai avea vreun rost…pierdusem si nu am vrut sa ma impac cu gandul.Pentru un moment am dat vina pe cele doua cuvinte,dar cauza eram chiar eu. Acum le-as spune iarasi,dar nu mai am cui.Le-as rosti de la inceput,imediat cu le-as simti nu as mai tacea ca inainte si nu m-as mai ascunde.Pur si simplu le-as spune. Daca le strig acum in gura mare,sau mi le rostesc in oglinda nu fac altceva decat sa ma etichetez ca un egoist extremist.

Fericirea-un mister!?

M-am gandit de ceva timp la fericire.Ce e oare asta?E de bine,e de rau?Pe toata lumea pe care o auzi rostind acest cuvant(destul de vag,as zice eu)trebuie sa aiba neaparat trimitere catre ceva material(telefon,masina,farduri,bani)nimic din toate astea nu iti aduc cu adevarat fericirea aceea pe care probabil ca o vezi in fiecare seara intr-un film siropos. Dar asta de fapt nu e “fericirea”,va dezamagesc spunandu-va asta,dar fericirea nu se castiga avand cat mai multe masini sau cat mai multe SIM-uri.Astea sunt lucruri trecatoare,amagitoare pe o perioada nelimitata din care nu le alegi decat cu satisfactia de moment. Uneori m-am intrebat daca aceasta fericire exista cu adevarat.Sunt tare confuz pentru ca fiecare vede fericirea la standardele lui si in functie de ceea ce are.Nu exista un etalon al fericirii dupa care sa ne ghidam cu totii.De exemplu uite cum se stie foarte bine ca apa ingheata la 0 grade Celsius si fierbe la 100,asa ar fi bine daca ar exista un etalon pentru “fericirea”asta atat de mult mediatizata. E o aberatie sa consideri niste nimicuri de care te folosesti pe moment(sau nu foarte mult timp,oricum) adevarata fericire pe care ai cautat-o de o gramada de vreme. Ce-o sa va spun acum cumulat cu ceea ce era inainte o sa imi dati in cap cu vorbele unii dintre voi,dar am realizat(deci e verificat!)ca fericirea sta mereu in lucruri simple,foarte simple.Uneori atat de simple incat nici nu iti dai seama pe moment ca ele reprezinta bunastarea ta de care aveai mare nevoie. Asa ca m-am lamurit in final si cu misterul acestei “fericiri” fara margini.Ea nu sta niciodata in lucrurile cu o non-valoare ridicata la extrem,sunt sigur!

Retorica firii

Visele mele sunt prea mari pentru a deveni vreodata realitate


Deja suntem in 2011 si totul pare sa stea pe loc.E adevarat?E lipsa aceea de virtute si intelegere a tot ce se misca in jur.Parca lumea a amortit si nu vrea sa se clinteasca de dragul meu. Dar de ce de dragul meu?Am eu vreo insemnatate pe acest pamant?In lumea asta?Nu o vad,sau daca reducem la absurd si o gasim ea este extrem de mica in comparatie cu a celorlalti.Ce au facut-o asa de mica?pai,e simplu:vorbele aruncate in raspar si cuvintele dure pe care timpanele mele le duc la un ecou extrem,acolo unde nu poate exista nici o cale de scapare,de unde nimeni nu poate iesi,nu isi poate cere iertare si nici nu se va ma bucura de ceva ce odata a fost al lui. E un loc halucinant pe care nu l-am descoperit in profunzime,dar ziua de azi ma face sa ma simt ca in Paradis-dar nu in Paradisul celor cu adevarat impliniti,ci intr-un paradis al “uitatilor de vreme”.Locul unde timpul isi arunca marionetele cu care a dat atatea si atatea spectacole si acum prefera sa nu le arda sau sa le arunce-prefera sa le lase sa putrezeasca de la sine intr-un colt de camara intunecata si plina de mizerie. Uitam tot…uitam clipele frumoase,iernile pline de zapada si verile toride in care radeam sub razele soarelui.Acum ne facem o lume a noastra in care punem peste tot cenusa.De ce cenusa?Pentru a ne aduce aminte de trecut.Intr-un fel ne doare ca vedem doar praful gri,dar ne da si forta-vazand ca eu macar am ramas cu ceva din tot acel trecut plin de armonie.Lipsesc inca multe…imi lipseste inima,sufletul…fara ele nu ma simt complet.Dar oare daca fac iar rost de ele or sa fie din nou ranite?Asta e intrebarea ce mi-o pun,si al carui raspuns e departe de intelegerea mea,asa ca momentan sunt sterp.Nu incerc nimic,si nu vreau sa agit ramasitele ce au mai ramas in mine. Totul a fost un vis de portelan ce s-a spart in mii si mii de cioburi pe care nu vreau sa le mai vad lipite.Ar durea prea tare,iar suferinta mea nu ar aduce alinare durerii provocate. E o constiinta de sine,pierduta la orizontul vinetiu ce-l zaresc in fiecare dimineata in camera mea.E o lumea,un intreg univers ce incearca sa-si faca loc in lumea asta.Constiinta mea incapabila sa reziste atator presiuni va claca…