Ne-am dezobișnuit să ne obișnuim!

    Nu de multa vreme am avut o discutie cu cineva, care in ciuda varstei ce ar putea fi usor asimilata unei adolescente libertine, de unde mi-a si venit ideea acestui articol. Am vorbit despre luna si stele,despre tot ce ne inconjoara, despre muzica, despre literatura , si din una in alta am ajuns la punctul principal al intregii noastre discutii.

   Mi-a spus ca “oamenii, in ziua de astazi, s-au dezobisnuit sa mai munceasca”. Adevarat. Nu m-a mirat prea mult remarca lui, fiind destul de obisnuit cu mediul in care de atata vreme traiesc. M-a impresionat insa profunzimea cu care a gandit problema ce nu ne era niciunuia dintre noi straina. Am ramas singur pe drumul spre casa, iar vorbele acelea imi tot dadeau tarcoale si ma faceau sa ma simt vinovat pentru ca desi le gandisem si eram perfect constient de continutul lor mai mult decat alarmant, totusi nu le-am evocat niciodata.

    Asa este. Ne-am dezobisnuit sa muncim pentru ceea ce vrem. Daca se poate totul pe tava, ar fi perfect. I    Iar daca nu se poate, gasim o alta solutie, dar care,in mod categoric, sa nu implice munca. De ce atata nepasare pentru propriile nevoi? Nu inteleg. Muncesti pentru tine, deci ar trebui sa vezi acest lucru ca pe cel mai profitabil din viata ta. Oricat de egoist ai fi, tot trebuie sa incerci sa muncesti, chiar daca esti sau nu constient ca munca ta va influenta intr-o proportie foarte mica si pe cei din jurul tau.

    Cum?

    Pai depinde doar de tine. Daca activitatea ta este buna, e clar ca efectul nu poate fi unul rau, dar daca tu pleci cu ideea ca ce vei face este un efort dedicate raului, sa te astepti ca si cei din jurul tau sa sufere. E complicat sa gandesti ca faci ceva rau pentru tine din dorinta de a-I face rau si celuilalt. Dar se poate. E dovedit.

    Trecand peste acest aspect care se bazeaza mai mult pe dorinta, ajungem la partea practica unde chiar trebuie sa faci ceva. Orice pentru a-ti realiza visul si pentru a putea sa traiesti asa cum vrei. Axioma cu vulpea si cu strugurii, poate fi usor demontata, iar daca in contiunare crezi in ea ca intr-o fraza indestructibila, e lesne de inteles ca nu ai ajuns la nivelul la care sa iti doresti cat de putin sa te autodepasesti.

    Un exemplu foarte intalnit in mediul nostrum este acela al meseriilor pe care oamenii ajung sa le profeseze cu scarba, pentru ca altceva nu aveau de facut. Si aici exista un lucru bun. Macar lucreaza. Dar ce facem cu cei carora li se ofera un loc de munca, au un salariu decent,dar meseria este,de exemplu in agricultura,iar individual refuza pe un ton superior- “cum sa lucrez eu cu sapa? niciodata n-am facut asta,n-am s-o fac pentru toti banii din lume!”. Aici e problema. Un refuz lipsit de orice sens,care blocheaza un sistem ce mai are multe de spus si de aratat. Si problema nu este evidenta doar in agricultura, ci ea se perpetueaza si in alte sisteme, ca o cangrena ce mananca usor chiar si din noi, cei care incercam cat de cat sa facem ceva.

    Avantajele nu vor veni la infinit, banii nu cad din cer (asta e o realitate pe care inca multi nu o accepta) si nevoia de munca, nevoia sa ne obisnuim cu ideea ca trebuie sa muncim e mai acerba ca oricand. Tot de curand am auzit o gluma. Doi prieteni se reintalnesc dupa multa vreme, iar la intrebarea unui:” unde mai lucrezi?”, celalalt a raspuns cu jumatate de gura:”la stat”. Raspunsul primlui a venit odata cu un hohot de ras: ”pai de-aia stai, ca lucrezi la stat!”. Nu am citit gluma pe vreun site de bancuri, am auzit-o in fata blocului acum cateva zile. Trist. La  fel de trist ca modul in care majoritatea oamenilor de astazi percep munca. De-ar fi sa punem intr-o balanta, pe un talger “munca” si pe celalalt “statul degeaba”, balanta nostra ar fi mai mult o cumpana, caci bratele ei nu vor fi in veci in echilibru.

 De ce?  Pentru ca ne-am dezobisnuit sa ne obisnuim!

Copilărie cu steroizi

    Nu stiu altii ce cred, dar raman din  ce in ce mai surprins despre fenomenul cu care ma intalnesc din ce in ce mai des, aici referindu-ma la copiii de astazi care nu mai sunt copii. Pentru ca nu au inca buletin, sau debea l-au obtinut pe primul nu ma incalzeste cu nimic. Copilaria nu sta numai in aspecte pragmatice cum este cel de mai sus.

    Parca nu mai stiu sa traiasca normal. Ma uit pe strazile pe care pana acum 8 ani inca imi placea sa stau cu grupul de prieteni de la bloc, cat sunt de pustii. Familii cu copii sunt.Doar ca ei nu se mai joaca in spatele blocului asa cum faceam noi.Ei coboara din bloc cu liftul, merg 10 pasi pana la masina,se urca si oprirea este fie in mall,fie la un fast-food.

    

    Ce copilarie mai este asta?

    

    Si noi am stat in blocuri cu lift, si noi faceam tampenii de-I blocam pe saracii oameni si apoi ne amuzam de mama focului,dar parca mai dulce era coborarea pe balustrade in tipete si zgomote incat era inevitabil ca un vecin sa nu iasa si sa faca putin scandal.Dar era frumos,chiar merita.

    Noi nu ieseam din bloc si ne propteam in portiere de la masina. Nu. Sunam la interfon sau strigam cat puteam la mama si ea iesea speriata pe fereastra de unde o anuntam ca merg pana la magazin cu prietenii sa-mi iau o sticla de cola sau de Fanta la 0.25L. De multe ori striga dupa mine sa nu intarzii ca in jurul ore 17 trebuie sa plecam la bunici.Zambeam fara sa bag de seama prea mult rigoarea pe care incerca sa mi-o impuna si nici nu intelegeam de ce statea cu sufletul la gura cand mergeam pana la magazin.Pana la urma mergeam la magazin,nu ieseam din tara!

    De fast-food nici nu mai vorbesc.Ne placea ca era un tobogan in forma de spirala unde se dadea tot orasul chiar daca se comanda,chiar daca nu.Copilarimea nu inceta sa se stranga la kilometrul zero al orasului,marcat in mod cutumiar de acest “parc de distractii”.

    Cei de astazi nu se mai joaca nici cu pistoalele cu bile, nici cu cornete de hartie sau cu sticle de apa.Toate au fost inlocuite, devreme,mult prea devreme,de tablete,de sticle de bautura si alte activitati care sa le stimuleze viciile. Urat si trist! Cel putin dupa 21 de ani din care activitatea mea in fata blocului are o vechime de cam 10-12 ani,privesc dezamagit la noile generatii. Stiu ei cum era sa cumperi gume TURBO la 10 bani bucata,nu pentru ca ar fi fost gustoase(erau ca talpa de pantof),ci pentru tatuajul acela cu dragon pe care ni-l lipeam repede pe brat. Eram mandri de orice nimic.Si nimicul devenea interesant pentru un pusti de 7-8 ani care avea prilejul sa socializeze si sa traiasca intreaga copilarie prin toti porii,nu ca cei din ziua de astazi.

    Stiu ei cum era paparuda in ultima zi de scoala ( fie in clasa a 4-a,fie in clasa a 8-a) si cat trebuia sa te chinui sa nu iti confiste sticla paznicul sau vreo femeie de serviciu ? Nu stiu,chiar nu stiu. Si nefericirea lor se poate extinde si spre lucruri tabu. Ei ajung astazi sa-si dea intalnire cu o persoana de sex opus pe Facebook sau cine stie unde,noi mergeam la usa si intrebam daca o lasa afara. Rupeam o floare din gardul viu si o pupam pe obraz. Ea rosea,iar el fugea de manca pamantul bucuros de gestul profund marcat de masculinitate. Pai se compara cu ceea ce este astazi?

    Daca trag linie si ma detasez cat pot de mult de acele zile, de acei ani in care grijile erau departe si doar joaca era cea care conta dupa ce ne terminam temele, vad generatiile ce vin cu sunt pierdute de orice legatura cu copilaria. Se maturizeaza brusc si urat. Comportamente deviate de probleme familiale,amplificate de lipsa de socializare,duc mai tarziu la drame. Drame pe care fiecare dintre cei vizati le vor trai intr-o mainera mai mult sau mai putin evidenta.

    ATUNCI era copilarie, era liniste si timp sa cresti asa cum trebuie. ATUNCI era FRUMOS! Acum?

Cu statu' sau cu privatu', că nu mai înțeleg!?

        Trenul începe să se miște încet, greoi, din gara plină de oameni ce parcă nu știu în care dintre vagoane să se urce. Căldura ne ține mai mult decat companie, ne ține de urât și ne face să fim irascibili când vine vorba de făcut loc pe culoar sau de mutat un loc mai la stânga sau la dreapta.

       Aspecte triste, dar adevarate cu care ne confruntăm mereu și peste care am ales să trec, așa cum treci cu un șervețel peste fruntea ce abundă de transpirație, căci era agolmerație, domnule! În același compartiment în care Compania de Căi Ferate mi-a alocat un loc, au mai fost “selectate” două “entități” numite lato sensu “persoane” care imediat ce și-au așezat bagajele au început spectacolul. Mă simțeam deja în plus. Un spectacol de toată frumusețea la care nici nu luasem bilet. Păi ce-i asta? Una dintre ele își desface încet sandăluțele și începe să dea din degețelele dragălașe de la picioare ca un pianist desăvârșit. Ok. Iată că publicul este deja în delir: pe hol treceau doi tineri, care la vederea unei asemenea imagini, au izbucnit într-un râs nervos ce sfâșia mirosul de sudoare și caldura insuportabilă.

      M-am abținut deoarece aveam loc la geam. Apoi am regretat poziția mea aproape de fereastră, deoarece scenele ce au urmat îmi dădeau ghes să purced către niște gesturi mai puțin ortodoxe, fie cu mine, fie cu ele. Le-am privit îndelung. Nimic. Aceeași mișcare la una, în timp ce persoana cealaltă savura o banană. E greu de descris această imagine într-un mod cât mai formal, dar rezultatul pe care l-a avut asupra mea a fost o frunte încrețită și un cuvânt neacademic rostit în colțul gurii.

      Drumul a contiunat, căldura nu era mai prejos, aventurile au urmat firul normal, al unei călatorii cu trenul într-o torida zi de vară. Discuțiile aprinse au început imediat ce banana a fost servită și degetele au fost antrenate pentru drumul interminabil până acasă. ”Că vagoanele astea nu au aer condiționat”, ”că mai ții minte când erai în facultate și îți aduceam pachete că erau același condiții”?. ” Dragă, dacă știam că este așa, mai bine plăteam autocarul, ai văzut ce curat a fost atunci când am plecat la Viena? Nu condițiile astea mizerablile pe care le oferă țara noastră!”

       Deja clocoteam. 

       Care era relevanța unor asemenea discuții într-un tren, într-un compartiment în care restul persoanelor(căci nu eram doar noi 3),nu erau câtuși de puțin interesate de aceste frustrari? De ce nu erau interesate? sau de unde am dedus? Păi, să vedeți! Le-am urmărit figurile în timpul acestor discuții interminabile. Un domn cu ochelari, încerca să facă integrame, deși căldura îi dădea mari bătăi de cap și pentru fiecare elucubrație rostită zâmbea amar și le privea peste ochelari. Ele nu s-au simțit deloc.         Vorbeau,tare. Cat se poate de tare. Cred ca daca il intrebam de nasu’ care era la capat de vagon putea sa-mi faca un rezumat a ceea ce s-a discutat. Si mai era o doamna cu un copil. Doamna voia sa para cat mai preocupata de pozitia lombara a celui mic,uitandu-se la el si incercand sa-si inabuse rasul,care inevitabil exista. Cel mic chicotea,iar cand rasul lui devenea “zgomotos” cele doua priveau urat spre el-“mai incet,nu vezi ca discutam lucruri serioase aici?”(cam asta sugera privirea lor).

       Am ramas profund dezgustat de aceste aere triste pe care romanii si le dau de fata cu alti romani,care indura aceleasi conditii ca si ei.Poate ca trenul spre Viena era altfel,poate ca n-am fost sa vad cum e acolo,dar macar nu ne plangeam atat de conditiile de aici. Daca ne plangem nu cred ca rezolvam ceva. Sa aruncam mizeria pe neajunurile noastre,este  cred,o dovada de lipsa de respect atat pentru cei din jur,dar mai ales pentru tine,cel care afirmi asemenea lucruri.

      Priviri aprobatoare? De unde? Fiecare dezaproba in felul lui,mai diplomat sau mai putin diplomat. Insa concluzia este una:sa incerci sa epatezi cu lucruri a caror veridicitate nu o poti proba iti atrage dezgustul celorlalti.

     Au fost mai multe discutiii,pe teme diverse . Aveam capul calendar. Cand am iesit din compartiment,pentru ca urma (slava Domnului!) sa cobor, am salutat politicos si-n minte mi-au venit versurile poeziei lui Mircea Dinescu:

” Opriți Istoria-cobor la prima/ Opriți la stația Doamne-Ferește”

Cooltură sau cultură?

            De fapt ce vrem? Cred că aici e punctul de plecare pentru fiecare dintre noi. Vrem să ne dezvoltăm gândirea și spiritul pentru a atinge noi etape, pentru a dobândi noi valențe sau vrem să trăim ca o linie frântă, de azi pe mâine?

            Nu e atât de greu să-ți dai seama care ar fi răspunsul corect, pentru că adevaratul răspuns poți să-l traduci foarte ușor, dacă stai o zi și încerci să-ți analizezi faptele. Vrei să devii un om de valoare, este?Luăm această variantă, pentru că cealaltă nu are nevoie de un tutorial. Să fii o linie frântă într-o lume plină de vrute și nevrute, nu trebuie să ai multe cunoștințe și nici dorințe de progres.

           Dar situația asta este de multe ori doar un ideal și pentru cei care își doresc cu adevărat să prospere, să ajungă niște valori, care peste ani să reprezinte în istoria acestei țări niște nume cu o valoare de neegalat. De ce e greu? Nu pentru că trebuie să îți dorești și pentru că trebuie să muncești, nu. E just că și aici întalnim multe sincope, dar spre ceea ce vreau să mă canalizez acum este un alt aspect, pragmatic și care îți produce inevitabil oftică, tocmai pentru ca e independent de voința ta.

Cultura costă, dom’le!

            Dar costă atât de mult încât nu ne permitem aproape deloc să ne-o însușim. Si când spun cultură mă refer la: teatru, la operă și activitățile culturale ce se desfășoară în orașele cu rezonanță dar pentru care trebuie să plătești nu știu cât pentru a avea acces. E drept că și acei oameni trebuie să trăiască, trebuie să fie remunerate pentru munca lor, dar totuși, la bietul spectator se gândește cineva?

           Probabil că mulți dintre dumneavoastră vor aduce ca argument –ieftin și comercial, cât se poate de comercial- CINEMA. Mergem la film cu prietenii, cati dintre noi nu am facut asta? Suntem tineri, vrem sa radem si sa glumim, sa mancam floricele cu cei mai buni prieteni. Dar imi pare rau, aia nu e cultura. De cel putin 3 ori pe luna apelez si eu la o astfel de practica ,dar de dragul atmosferei care se creeaza intre mine si persoanele cu care merg la film. Glume, rasete, voie buna, e adevarat!

          Cultura, dupa parerea mea inseamna mai mult de atat. Biletul la CINEMA  este ieftin,iar pentru un student este si mai ieftin,insa nu este suficient.Acel film,oricine va putea sa si-l descarce de acasa de pe internet si va putea sa-l vada cand doreste.Dar o piesa de teatru?Acolo trebuie sa fii in sala,sa simti oamenii din public cum asteapta cu aceeasi nerabdare sa intre actorii si se traga cortina,sa inceapa o noua lume care va supravietui 1 ora-1 ora jumatate.Dar ca sa iti iei un bilet la teatru trebuie sa poti,desi iti doresti acest lucru.Din pacate cunosc o serie de oameni care si-ar dori sa poata merge,dar nu isi permit financiar.In plus,e bine de precizat,ca majoritatea pieselor de teatru care au sau si-au format in ultima vreme un renume,nu au bilete reduse la pret pentru studenti.De ce?Salile sunt si asa pline!(ar putea fi un raspuns acru venit din partea doamnei de la bilete),dar cu tinerii ce facem?Vor sa vada actorii mari pe care Romania i-a creat,i-a format si care ii gazduieste stagiune de stagiune in salile de teatru.Se pare ca pentru tineri nu e atat de usor sa aiba acces.Costa mult si prefera sa renunte,banii folosindu-I in alte scopuri.

          Un alt exemplu este Opera.Sunt tineri care au fost invatati de mici sa aprecieze si aceasta forma a artei si care,ajunsi acum la o varsta decenta,ar vrea sa mearga la Opera si sa perceapa cu mintea tanarului in procesul de progres ariile interpretate atat de frumos.Dar aceeasi problema o avem si aici.Biletele pentru studenti sunt foarte putine si trebuie achizitionate cu cateva saptamani inainte de piesa.Si asa ar fi bine,dar cand ajungi si cumperi fabulosul bilet si intri in sala ,incerci sa-ti gasesti locul si vezi ca e dosadit pe la vreo loja de unde poti vedea doar daca stai in picioare.

         Asa ca nu-ti vine sa renunti?Ba da.In ceea ce ma priveste,nu as renunta,desi am fost de multe ori tentat sa ma gandesc ca banii aceia ii pot folosi altfel.Dar multi renunta si imi permit sa spun,pe buna dreptate renunta!

        Tragand linie,cred ca rezultatul e cel pe care am vrut sa vi-l aduc inca o data in atentie.Cultura e costisitoare indiferent de clasa sociala din care faci parte,dar in acelasi timp ne plangem ca nu mai avem valori,ca tinerii merg pe drumuri gresite.Sa nu ne mai plangem de ceea ce face tineretul atat timp cat locurile in care cultura se invata intr-un mod placut si armonios,costa de nu stii cum sa platesti.