Cu statu' sau cu privatu', că nu mai înțeleg!?

        Trenul începe să se miște încet, greoi, din gara plină de oameni ce parcă nu știu în care dintre vagoane să se urce. Căldura ne ține mai mult decat companie, ne ține de urât și ne face să fim irascibili când vine vorba de făcut loc pe culoar sau de mutat un loc mai la stânga sau la dreapta.

       Aspecte triste, dar adevarate cu care ne confruntăm mereu și peste care am ales să trec, așa cum treci cu un șervețel peste fruntea ce abundă de transpirație, căci era agolmerație, domnule! În același compartiment în care Compania de Căi Ferate mi-a alocat un loc, au mai fost “selectate” două “entități” numite lato sensu “persoane” care imediat ce și-au așezat bagajele au început spectacolul. Mă simțeam deja în plus. Un spectacol de toată frumusețea la care nici nu luasem bilet. Păi ce-i asta? Una dintre ele își desface încet sandăluțele și începe să dea din degețelele dragălașe de la picioare ca un pianist desăvârșit. Ok. Iată că publicul este deja în delir: pe hol treceau doi tineri, care la vederea unei asemenea imagini, au izbucnit într-un râs nervos ce sfâșia mirosul de sudoare și caldura insuportabilă.

      M-am abținut deoarece aveam loc la geam. Apoi am regretat poziția mea aproape de fereastră, deoarece scenele ce au urmat îmi dădeau ghes să purced către niște gesturi mai puțin ortodoxe, fie cu mine, fie cu ele. Le-am privit îndelung. Nimic. Aceeași mișcare la una, în timp ce persoana cealaltă savura o banană. E greu de descris această imagine într-un mod cât mai formal, dar rezultatul pe care l-a avut asupra mea a fost o frunte încrețită și un cuvânt neacademic rostit în colțul gurii.

      Drumul a contiunat, căldura nu era mai prejos, aventurile au urmat firul normal, al unei călatorii cu trenul într-o torida zi de vară. Discuțiile aprinse au început imediat ce banana a fost servită și degetele au fost antrenate pentru drumul interminabil până acasă. ”Că vagoanele astea nu au aer condiționat”, ”că mai ții minte când erai în facultate și îți aduceam pachete că erau același condiții”?. ” Dragă, dacă știam că este așa, mai bine plăteam autocarul, ai văzut ce curat a fost atunci când am plecat la Viena? Nu condițiile astea mizerablile pe care le oferă țara noastră!”

       Deja clocoteam. 

       Care era relevanța unor asemenea discuții într-un tren, într-un compartiment în care restul persoanelor(căci nu eram doar noi 3),nu erau câtuși de puțin interesate de aceste frustrari? De ce nu erau interesate? sau de unde am dedus? Păi, să vedeți! Le-am urmărit figurile în timpul acestor discuții interminabile. Un domn cu ochelari, încerca să facă integrame, deși căldura îi dădea mari bătăi de cap și pentru fiecare elucubrație rostită zâmbea amar și le privea peste ochelari. Ele nu s-au simțit deloc.         Vorbeau,tare. Cat se poate de tare. Cred ca daca il intrebam de nasu’ care era la capat de vagon putea sa-mi faca un rezumat a ceea ce s-a discutat. Si mai era o doamna cu un copil. Doamna voia sa para cat mai preocupata de pozitia lombara a celui mic,uitandu-se la el si incercand sa-si inabuse rasul,care inevitabil exista. Cel mic chicotea,iar cand rasul lui devenea “zgomotos” cele doua priveau urat spre el-“mai incet,nu vezi ca discutam lucruri serioase aici?”(cam asta sugera privirea lor).

       Am ramas profund dezgustat de aceste aere triste pe care romanii si le dau de fata cu alti romani,care indura aceleasi conditii ca si ei.Poate ca trenul spre Viena era altfel,poate ca n-am fost sa vad cum e acolo,dar macar nu ne plangeam atat de conditiile de aici. Daca ne plangem nu cred ca rezolvam ceva. Sa aruncam mizeria pe neajunurile noastre,este  cred,o dovada de lipsa de respect atat pentru cei din jur,dar mai ales pentru tine,cel care afirmi asemenea lucruri.

      Priviri aprobatoare? De unde? Fiecare dezaproba in felul lui,mai diplomat sau mai putin diplomat. Insa concluzia este una:sa incerci sa epatezi cu lucruri a caror veridicitate nu o poti proba iti atrage dezgustul celorlalti.

     Au fost mai multe discutiii,pe teme diverse . Aveam capul calendar. Cand am iesit din compartiment,pentru ca urma (slava Domnului!) sa cobor, am salutat politicos si-n minte mi-au venit versurile poeziei lui Mircea Dinescu:

” Opriți Istoria-cobor la prima/ Opriți la stația Doamne-Ferește”