Nu de multa vreme
am avut o discutie cu cineva, care in ciuda varstei ce ar putea fi usor asimilata
unei adolescente libertine, de unde mi-a si venit ideea acestui articol. Am
vorbit despre luna si stele,despre tot ce ne inconjoara, despre muzica, despre
literatura , si din una in alta am ajuns la punctul principal al intregii
noastre discutii.
Mi-a spus ca “oamenii,
in ziua de astazi, s-au dezobisnuit sa mai munceasca”. Adevarat. Nu m-a mirat
prea mult remarca lui, fiind destul de obisnuit cu mediul in care de atata
vreme traiesc. M-a impresionat insa profunzimea cu care a gandit problema ce nu
ne era niciunuia dintre noi straina. Am ramas singur pe drumul spre casa, iar
vorbele acelea imi tot dadeau tarcoale si ma faceau sa ma simt vinovat pentru
ca desi le gandisem si eram perfect constient de continutul lor mai mult decat
alarmant, totusi nu le-am evocat niciodata.
Asa este. Ne-am dezobisnuit sa muncim pentru ceea ce vrem. Daca
se poate totul pe tava, ar fi perfect. I Iar daca nu se poate, gasim o alta
solutie, dar care,in mod categoric, sa nu implice munca. De ce atata nepasare
pentru propriile nevoi? Nu inteleg. Muncesti pentru tine, deci ar trebui sa
vezi acest lucru ca pe cel mai profitabil din viata ta. Oricat de egoist ai fi,
tot trebuie sa incerci sa muncesti, chiar daca esti sau nu constient ca munca
ta va influenta intr-o proportie foarte mica si pe cei din jurul tau.
Cum?
Pai depinde doar de tine. Daca activitatea ta este buna, e
clar ca efectul nu poate fi unul rau, dar daca tu pleci cu ideea ca ce vei face
este un efort dedicate raului, sa te astepti ca si cei din jurul tau sa sufere.
E complicat sa gandesti ca faci ceva rau pentru tine din dorinta de a-I face
rau si celuilalt. Dar se poate. E dovedit.
Trecand peste acest aspect care se bazeaza mai mult pe
dorinta, ajungem la partea practica unde chiar trebuie sa faci ceva. Orice
pentru a-ti realiza visul si pentru a putea sa traiesti asa cum vrei. Axioma cu
vulpea si cu strugurii, poate fi usor demontata, iar daca in contiunare crezi
in ea ca intr-o fraza indestructibila, e lesne de inteles ca nu ai ajuns la
nivelul la care sa iti doresti cat de putin sa te autodepasesti.
Un exemplu foarte intalnit in mediul nostrum este acela al
meseriilor pe care oamenii ajung sa le profeseze cu scarba, pentru ca altceva
nu aveau de facut. Si aici exista un lucru bun. Macar lucreaza. Dar ce facem cu
cei carora li se ofera un loc de munca, au un salariu decent,dar meseria
este,de exemplu in agricultura,iar individual refuza pe un ton superior- “cum
sa lucrez eu cu sapa? niciodata n-am facut asta,n-am s-o fac pentru toti banii
din lume!”. Aici e problema. Un refuz lipsit de orice sens,care blocheaza un
sistem ce mai are multe de spus si de aratat. Si problema nu este evidenta doar
in agricultura, ci ea se perpetueaza si in alte sisteme, ca o cangrena ce
mananca usor chiar si din noi, cei care incercam cat de cat sa facem ceva.
Avantajele nu vor veni la infinit, banii nu cad din cer (asta
e o realitate pe care inca multi nu o accepta) si nevoia de munca, nevoia sa ne
obisnuim cu ideea ca trebuie sa muncim e mai acerba ca oricand. Tot de curand
am auzit o gluma. Doi prieteni se reintalnesc dupa multa vreme, iar la
intrebarea unui:” unde mai lucrezi?”, celalalt a raspuns cu jumatate de gura:”la
stat”. Raspunsul primlui a venit odata cu un hohot de ras: ”pai de-aia stai, ca
lucrezi la stat!”. Nu am citit gluma pe vreun site de bancuri, am auzit-o in
fata blocului acum cateva zile. Trist. La
fel de trist ca modul in care majoritatea oamenilor de astazi percep
munca. De-ar fi sa punem intr-o balanta, pe un talger “munca” si pe celalalt “statul
degeaba”, balanta nostra ar fi mai mult o cumpana, caci bratele ei nu vor fi in
veci in echilibru.
De ce? Pentru ca
ne-am dezobisnuit sa ne obisnuim!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu