In amintirea celui ce a fost

Daca fericirea s-ar cantari in grame,mi-as face un inel si-un pandantiv


E dimineata.Nu foarte devreme,dar nici atat de tarziu incat sa se auda ceva pe strada.Aceeasi camera galbena si prafuita,cu peretii cojiti de inundatiile vecinilor si cu panze imense de paianjen ce parca vor sa tina peretii uniti pentru totdeauna. Il vezi cum se ridica din pat cu un aer mahmur si scarbit de noua zi ce tocmai a inceput si fara prea multe gesturi scoate o tigara mototolita din buzunarul de la pijama-o aprinde. Nimic nu se clintea.Doar gandurile ce si-au inceput ciclul dis-de-dimineata fac zgomot in mintea lui.Are grija totusi sa le linisteasca fumul gros ce ii umplea plamanii si il expira cu mare incredere prin narile ingalbenite si ele de la atata nesomn.
Se ridica si priveste pe fereastra.Era pustie straduta din fata.Cateva ziare zburau pe trotuar si un caine se scarpina de purici in mijlocul strazii.”Oare el sa n-aiba nici o grija?”se intreba deodata.Dar gandul parca s-a lovit de ceva invizibil si s-a intors ca un bumerang in mintea lui.Avea si el grijile lui de caine,dar ale omului erau mult mai mari si mai importante.
Termina tigara si priveste amortit mobila din casa.Se uita dintr-un colt in altul si-si invoca singur momentele speciale pe care le-a trait acolo cu mult timp in urma:cand se juca poker cu prietenii si miza erau niste mieji de nuca sau mesele pline de fast din fiecare duminica.Toata familia era adunata la masa,se ciocnea cate un pahar cu vin alb si buna-dispozitie era la ea acasa…Toti radeam si spuneam glume sau ne povesteam ceva hazliu din timpul saptamanii. Insa acum?Acum nu mai e nimic.O scrisoare veche si ea ingalbenita de atata asteptare zace aruncata pe coltul mesei.Nu era semnata de nimeni,dar scrisul ii parea cunoscut.Isi mai arunca inca odata ochii stravezii pe ea si zambeste amar in coltul gurii.Oare de ce? Scrisoarea era patata de lacrimi…de lacrimile lui de copil inocent ce nu a inteles disparitia parintilor atat de brusca.In fiecare seara plangea pe foaia aceea pana intr-o zi cand nu a mai avut lacrimi si sensibilitatea a palit si ea odata cu trecerea anilor. Copilul de atunci este acum de nerecunoscut-are barba si ochii i s-au mai inchis la culoare.De plans nu mai are lacrimi sa planga-doar suspina incet cand zareste cate o fotografie cu familia.E uluit de armonia ce era odata - in mare discrepanta cu linistea covarsitoare si monotona de acum.
Ar asculta muzica,dar tot ce are in minte sunt versurile pe care le citeste in fiecare seara si care nu-l lasa sa inteleaga si altceva.Nu mai doarme de multa vreme si fumeaza groaznic de mult. Pijamalele i-au ramas mici dar e hotarat sa nu le schimbe…sunt pijamalele pe care le-a gasit pentru ultima data sub bradul de Craciun si ii sunt foarte dragi,pentru ca ii amintesc de ai lui… Prefera sa stea ori la geam-ascuns dupa perdeaua de catifea groasa,ori pe marginea patului ca un bolnav ale carui zile ii sunt numarate.Stie ca boala sufletului nu il va cruta si ca intr-o buna zi nu se va mai trezi sa vada razele calde ale soarelui si nici sa mai indure linistea ce-l acopera mereu.E singur…pustiu…si lipsit de orice speranta. Se intinde din nou in pat,se inveleste repede si isi ascunde ochii in perna.Oare doarme?Nu…asteapta o noua zi in care monotonia va spori si mai mult.
Asa e el..