Esenta ei-moravul meu

Mirosul de lumina imbinat cu aerul cald din sertare cade neputincios in fata aromei tale.Pielea ta miroase a petale de trandafir strivite sub talpile-ti mici.Esti minunata si arati ca un inger venit pe pamant parca special pentru mine…dar oare esti?Sau iar am vreo inchipuire cu tine,cea de care nu imi pot rupe niciodata amintirile? Mi te inchipui doar.Ma ridic din pat si ma uit pe fereastra.Liniste.Nimeni parca nu vrea sa treaca pe sub fereastra mea de teama sa nu le arunc cuvinte urate sau sa-i acuz ca mi te-au furat.Esti departe acum si nu-ti mai pasa.Oare eu de ce nu pot fi asa?Pentru ca nu pot…asta am invatat sa spun mereu atunci cand situatia ma depaseste si imaginea ce mi se reflecta in ciobul de sticla de pe balcon se uita la mine ca la ultimul om.E clar ca atunci,in acel moment de cumpana al fiintei mele nu am altceva de facut decat sa rup tacerea ce s-a adunat in mine si sa mazgalesc o hartie invechita. Cat erai aici era altceva.Era o liniste absurda uneori,dar care-mi umplea inima,nu ca acum cand stau si zac pe marginea de pat cu o cafea amara in mana si ma gandesc la ceea ce am fi putut face noi acum.Degeaba ma gandesc-e doar o imaginatie bolnavicioasa pe care uneori chiar mi-o impun. Prin geamul plin de praf trec cateva raze rosiatice-e rasaritul.Strada e pustie si in capatul ei zace atarnata pe o un stalp o bucata de tabla pe care scrie ceva.Scrie:”strada moravurilor”.Era si normal!Cel mai moralist si cu cele mai multe moravuri de pe aici sunt chiar eu.Un prim morav pe care l-au vazut cu totii este acela ca imi imaginez continuu o fiinta ce nu mai este de mult timp langa mine.Nu am obosit sa fac asta,nu am obosit sa ma gandesc ca intr-o zi usa de la intrare se va deschide iar si va pasi.Cu toate ca nu va mai pasi niciodata… Se vede si biserica plina de enoriasi cu flori in mana.Eu nu ma duc,de mult am renuntat sa ma rog de afara.Mai bine stau si ma rog aici in camera mea unde nu ma poate vedea si intimida nimeni.Dar totusi se aud niste pasi grabiti-niste tocuri inalte ce lovesc cu repeziciune pavelele de pe straduta ingusta.Era ea!Cea la care am visat ca se va intoarce.Tot ce face este sa-mi arunce o privire rece si sa-mi faca cu mana.E trist,dar adevarat.Eu eram atat de hipnotizat de prezenta ei incat nici nu am observat imediat de anume vroia sa faca. Mai tarziu am inteles.A mers pe strada cu rochia umflata de vant dezgolindu-i picioarele focoase si inainte sa dispara a smuls cu brutalitate tablita respectiva. Probabil ca odata ce-a plecat am reusit sa scap de toate moravurile ce mi le puneam singur in carca.



P.S:In drumul ei spre nicaieri fredona ceva…o melodie dulce ce-mi placea sa i-o cant seara cand rataceam aiurea pe strazi.