Doua cuvinte

De cand te-am cunoscut am avut in minte doua cuvinte pe care la inceput nu am putut sa ti le spun pentru ca nu eram sigur pe mine.Aveam in mine o teama nespusa si un freamat fara oprire.Era un gand inca negandit pe care daca l-as fi pronuntat toata lumea s-ar fi naruit sub privirile mele inghetate.Nu puteam sa spun nimic,eram ca un copil mic ce nu pleaca de langa mana mamei chiar daca aceasta il tot indeamna. Increderea s-a instalat si cele doua cuvinte zaceau in mine ascunse bine de o patura de sobrietate si un cearceaf de ignoranta.Nu am spus nici atunci.Ma consideram “barbat” ca nu-ti spun asta,poate as fi pierdut sau poate nu.Eram puternic-sau cel putin asa ma credeam si nu as fi vrut sa ma ijnosesc pronuntand niste vorbe de care roseam numai daca le repetam in minte. Am inceput sa spun cele doua cuvinte printre dinti,mai cu teama,mai cu un suras.Nu le-ai inteles sau ai crezut ca-s spuse doar de dragul de-a le spune.Ei bine,eu nu fac lucrurile “de dragul de-a fi facute”,exclud lucrurile din complezenta. Mai tarziu am inceput sa le repet cu tarie.Si oricui trecea pe langa mine ii spuneam acele doua cuvinte pe care am avut taria sa ti le spun si tie.Le repetam intruna si am vazut ca nu se intampla nimic:nici pamantul nu s-a surpat sub mine,nici cerul nu mi-a cazut in cap.Asa ca am inceput sa le repet mai des,sa ti le repet si tie.Insa nu stiu cat ma credeai de mult. Pe urma au aparut problemele si eu ti le rosteam ca poate-poate voi reusi sa salvez ceva.Sa te aduc inapoi si sa intelegi ca acele doua cuvinte sunt sincere si dezinteresate.Nu stiu daca mai avea vreun rost…pierdusem si nu am vrut sa ma impac cu gandul.Pentru un moment am dat vina pe cele doua cuvinte,dar cauza eram chiar eu. Acum le-as spune iarasi,dar nu mai am cui.Le-as rosti de la inceput,imediat cu le-as simti nu as mai tacea ca inainte si nu m-as mai ascunde.Pur si simplu le-as spune. Daca le strig acum in gura mare,sau mi le rostesc in oglinda nu fac altceva decat sa ma etichetez ca un egoist extremist.