Visele mele sunt prea mari pentru a deveni vreodata realitate
Deja suntem in 2011 si totul pare sa stea pe loc.E adevarat?E lipsa aceea de virtute si intelegere a tot ce se misca in jur.Parca lumea a amortit si nu vrea sa se clinteasca de dragul meu. Dar de ce de dragul meu?Am eu vreo insemnatate pe acest pamant?In lumea asta?Nu o vad,sau daca reducem la absurd si o gasim ea este extrem de mica in comparatie cu a celorlalti.Ce au facut-o asa de mica?pai,e simplu:vorbele aruncate in raspar si cuvintele dure pe care timpanele mele le duc la un ecou extrem,acolo unde nu poate exista nici o cale de scapare,de unde nimeni nu poate iesi,nu isi poate cere iertare si nici nu se va ma bucura de ceva ce odata a fost al lui. E un loc halucinant pe care nu l-am descoperit in profunzime,dar ziua de azi ma face sa ma simt ca in Paradis-dar nu in Paradisul celor cu adevarat impliniti,ci intr-un paradis al “uitatilor de vreme”.Locul unde timpul isi arunca marionetele cu care a dat atatea si atatea spectacole si acum prefera sa nu le arda sau sa le arunce-prefera sa le lase sa putrezeasca de la sine intr-un colt de camara intunecata si plina de mizerie. Uitam tot…uitam clipele frumoase,iernile pline de zapada si verile toride in care radeam sub razele soarelui.Acum ne facem o lume a noastra in care punem peste tot cenusa.De ce cenusa?Pentru a ne aduce aminte de trecut.Intr-un fel ne doare ca vedem doar praful gri,dar ne da si forta-vazand ca eu macar am ramas cu ceva din tot acel trecut plin de armonie.Lipsesc inca multe…imi lipseste inima,sufletul…fara ele nu ma simt complet.Dar oare daca fac iar rost de ele or sa fie din nou ranite?Asta e intrebarea ce mi-o pun,si al carui raspuns e departe de intelegerea mea,asa ca momentan sunt sterp.Nu incerc nimic,si nu vreau sa agit ramasitele ce au mai ramas in mine. Totul a fost un vis de portelan ce s-a spart in mii si mii de cioburi pe care nu vreau sa le mai vad lipite.Ar durea prea tare,iar suferinta mea nu ar aduce alinare durerii provocate. E o constiinta de sine,pierduta la orizontul vinetiu ce-l zaresc in fiecare dimineata in camera mea.E o lumea,un intreg univers ce incearca sa-si faca loc in lumea asta.Constiinta mea incapabila sa reziste atator presiuni va claca…
Ai atata dreptate...uneori nu e bine sa aduni cioburile sparte si sa te prefaci ca vasul este nou.Ceea ce s-a spart ,s-a spart.E mai bine sa-ti amintesti mereu cu placere de vasul intreg ,decat sa-l ai inaintea ochilor plapand,fragil gata sa se destrame in orice clipa...si asa si este,ceea ce a fost frumos merita sa-ti amintesti insa niciodata nu e bine sa rascolesti trecutul...caci"timpul trece insa el stie sa pastreze ca nimeni altul ceea ce nu trebuie uitat":)
RăspundețiȘtergere