Neintelesul

Atunci cand lumea te intelege prea putin sau nu te intelege deloc,este foarte trist.Te simti parca tradat de talentul si de cuvintele pe care le-ai scrijelit pe foaia de hartie ingalbenita de sub lampa cu gaz.
Doamne,Tu stii mai bine decat oricine,ca am tinut asta in taina,pentru ca nu mi s-a parut sa am o asemenea vocatie,nu am crezut ca vorbele si gandurile mele sunt cele mai potrivite sa le vada lumea.
Ma jenam si ma jenez sa imi expun in public si fata de lume ceea ce simt,ceea ce gandesc si tot ce imi trece prin cap.
Dar ploaia,ploaia…suna atat de frumos,de linistitor,incat nu ma pot aptine sa spun ca iubesc ploaia!Cu darul ei de a ne uda pe toti,poate ca azi mi-a picurat un pic din harul pe care altii in au si am putut sa scriu multe chestii.Ma simt aiurea,pentru ca stiu ca eu am scris,melancolia care m-a cuprins in ziua asta a fost mai mult decat altadata,mai mult decat in alte seri de toamna tarzie,cand in camera mea scriam cateva randuri legate de munca de cu toate zilele.
Poate ca nu se va intampla niciodata sa fac asta,poate ca sunt prea mic sa visez atat de sus,atat de nerealist.Poate daca ploaia ar putea sa imi aduca in fata pe Dumnezeu si sa pot sa vorbesc cu El deschis si sa plang pe umarul Lui si sa-I spun “iarta-ma”pentru ca m-am indepartat de El.
Datorita Lui am ajuns sa scriu,chiar daca nu abordez tema lui Dumnezeu in scrierile mele.Si stii de ce?Pentru ca imi este teama,imi este frica sa nu se supere pe mine si sa imi ia stropul de har cu care am ajuns sa scriu pana aici.
Pe langa El mai sunt si prietenii mei,cei vesnic alaturi de mine.Cei cu care impart si bune si rele,radem si plangem.
Toate astea i le dedic ploii.Apa cereasca ce ne face mai curati.Odata ce ai stat in ploaie si pleci acasa ud,drumul o sa ti se para fara pericole,fara gropi,fara probleme.Ploaia,le spala pe toate si incearca sa te faca sa revii la realitate,sa vezi cat de frumoasa este viata atunci cand soarele se pregateste sa iasa din norii negrii si grei.Razele lui usuca stropii de ploaia sit e incalzeste la fel ca o imbratisare maternal.
Si acum as face un exercitiu de imaginatie.As incerca sa imi imaginez cum ar fi lumea fara ploaie(uscata,rece,fierbinte si murdara),cum ar fi fara prieteni?(ar fi Iadul,nu ai avea cui sa-i spui problemele si cred ca as innebuni de singuratate,sau poate nu-poate m-as inchide in mine si as ajunge la stadiul de stapan si de sclav in acelasi timp)cum ar fi fara parinti?(groaznic,cei care ti-au dat nastere sa te paraseasca ar fi cel mai crud lucru al copilariei,cei care te indruma si te ajuta sa ajungi pe calea cea buna sa nu fie langa tine,foarte dureros),sau uite ultima intrebare…cum ar fi fara Dumnezeu?(de ce ma gandesc la asta?de ce tocmai eu?oare nu ma sperie ideea?ba da,dar haosul necontrolat care ar exista in absenta divinitatii ar duce la moartea mea,la o moarte de care nimeni sa nu aiba habar si sa nu-si aminteasca nimeni de mine).
Un mormant cu cateva flori si cu o cruce la cap,pe care e scrijelit numele meu.Atat!Iarba incolteste pe langa mine si ma face treptat-treptat sa dispar…de ce?pentru ca ploaia contribuie si la disparitia mea.Eu,fideul ei,ea ma tradeaza si ma face sa dispar,sa putrezesc…ea ploaia!