Fin de 2010

Te-ai gandit vreodata la anul ce are sa treaca in scurt timp?Nu.Pana acum nu cred ca ai incercat macar o secunda sa iei tot anul de la 1 ianuarie pana pe 31 decembrie si sa te gandesti cate ti-a adus anul acesta si cate ti-a luat.Nu-i asa? Ne-am ascuns mereu dupa ziua de maine ce promitea in imaginatia noastra fatalista mult mai mult decat amarata asta de zi in care stam plictisiti la o masa si privim pe ceilalti cum rad,iar noi nu avem puterea asta.Dar vedem ca si ziua de maine nu e cu mult diferita de cea de azi.Si iar ne complacem in prezentul asta absurd pe care mi-am dorit in atat in ultima vreme sa-l schimb cu ceva-cu orice:cu o farama din trecut sau cu o priveliste anonima din viitor. Acum a cam venit din nou momentul intrebarilor retorice si al faptelor pe ultima suta de metrii,dar nu merge intotdeauna.Acum ma gandesc,evident,la tot ce am facut anul acesta.Cum a inceput el?A inceput intr-o noapte cu o ceata de nedescris cand ma simteam cel mai puternic om si cel mai iubit de pe toata Terra,dar uite ca a fost doar o iluzie.O iluzie care doare pentru ca nu a avut decat o farama de adevar in ea… Ce am facut?pai nu prea stiu ce sa spun,am facut multe dar de o importanta infinit de mica fata de ceea ce au facut ceilalti. Ce am pierdut?Nu vreau sa imi mai amintesc inca odata de trecutul acela ce parea fara sfarsit si pana la urma a fost inlocuit de un prezent ce niciodata nu mi-as dori sa devina trecut.Nici legenda si niciodata sa nu-mi aduc aminte de momentele triste in care nu puteam sa scap de toata durerea ce inca ma cuprinde. Oare 2011 sa aduca altceva?Posibil…nimeni nu are de unde sa stie si nici nu-si imagineaza macar cum ar arata noul an. O sa privesc inca odata cerul la miezul noptii si ceata de afara,pomii cu chiciura si o sa ma gandesc la tot ce-a fsot frumos si mai ales la faptul ca totul a fost ciclic pana acum:a inceput cu o bucurie si o durere si acum se termina la fel.S-a intors fiul risipitor.Asa ca stii ca la tine ma refer A.,am gresit si stiu asta…

Speranta ramane

Nu stiu si nici nu vreau sa-mi inchipui macar daca ai inteles vreo farama din viata asta risipita in cele patru zari ale unui pusti care brusc se trezeste in fata maturitatii fara vreo arma in mana.Cuvintele i se pierd in minte,lacrimile sunt uscate si imprimate pe obraz ca o cicatrice pentru vesnicie si prefera sa priveasca in gol decat sa isi asculte constiinta care plange alaturi de el. Pare de fier,dar nu e nici pe departe.E facut ca noi toti din carne,oase si sange,iar sangele ce-i curge acum prin vene l-a tradat tot timpul si nu i-a lasat nici macar o clipa senzatia ca a biruit raul ce pluteste in aer ca o ceata densa in miez de decembrie. Sunt vorbe goale,recunosc.Dar oare sunt?Pentru multi,da!Insa pentru el e indigoul acestor fapte prin care a trecut.Mi le-a povestit.Singur nu a putut sa le asterne pe hartie pentru ca sufletul lui nu ar fi rezistat inca odata sa destainuie hartiei viata sa si maturizarea fortata la care a fost supus. Il vezi pe strada si glumeste cu tine,rade si iti ureaza toate cele bune.E el,e viu.Si nu vrea sa impovareze pe nimeni cu grijile lui,vrea sa-i ajute si sa le redea increderea in ei celor care au pierdut-o.El nu si-o va mai recapata niciodata.Il cunosc acum destul de bine si stiu ca nu va mai putea.Toata viata va incerca ce este mai bine pentru ceilalti. P.S:Mi le-a povestit azi.Si am vrut sa le scriu aici,pentru a ramane in amintirea cuiva.Oricui…si a mea.Anul Nou se apropie cu pasi imensi si realizeaza ca o noua etapa din el s-a incheiat.

Existenta existentelor

Cum te-ai simti daca brusc te-ai trezi intr-o mare de zapada Pe jos sa zaca asternute cuvintele cele mai dure pe care le-ai rostit Iar pe cer sa fie vorbele frumoase pe care le puteai spune Ai calca in cele rele si ai ajunge sa-ti tai talpile Si sa orbesti uitandu-te la cerul plin de culoarea vorbelor pe care puteai nu odata sa le rostesti. Te crezi al nimanui si simti in tot corpul mici furnicaturi si mai tarziu niste dureri ca de pumnal.Aceea e constiinta ta mult prea incarcata la acest sfarsit de an.Tot ce ai facut se transforma in otrava vietii tale si nalucirile se vor transforma in gheata.Ai tot sperat ca vei scapa,ca cineva mai presus de tine te va elibera din chinul pe care-l traiesti in fiecare zi atunci cand te intalnesti pe neasteptate cu imaginea ta proiectata intr-o oglinda sparta si murdara de amintirea celor ce au fost. Iata ca te afli acum la o judecata destul de aspra in care nu e nimeni capabil sa iti apere pielea.Nici macar tu nu poti influenta prezenta relelor din calea ta.Iti sunt proiectate pe fundalul negru de fum memoria ta.Si se imbina atat de armonios amintirile familiare frumoase de altfel cu momentul prezent,incat nu poti sa te abtii sa versi vreo lacrima.Doare,e cumplit si poate te inteleg mai bine decat oricine cum e sa te tavalesti pe jarul propriei tale iubiri,cum e sa iubesti in van si tot ce ai in jur sa nu te lase sa reusesti.E groaznic…si o stiu. “E viata ta pe care trebuie sa o urmezi,buna-rea e a ta!”asa ti se tot sufla in urechi cu o indoctrinare diabolica a sufeltelor ratacite in mizeria ta sufleteasca.Mergi mai departe!Sau macar incearca sa te cureti de praful alb ce miroase a minciuna si a tradare si mai ales alearga cat poti de mult sa iesi din norul cenusiu al singuratatii.Pentru ca daca nu stiai,singuratatea e cea mai grea boala de care poate suferi un om.E boala vitala,ce isi are germenul in noi de la nastere,iar noi suntem cei ce-l stimulam sa creasca si in cele din urma san e domine. E boala ce se vindeca prin arderea credintei in realitate si revenirea printre noi visatorii de rand.

Seara de Ajun

Cata speranta e in stare sa stranga in el un nebun pentru a vedea noaptea asta altfel de cum o vad ceilalti?E greu sa crezi ca printre picurii mult prea albi de nea si prin ceata asta vascoasa o sa iasa la iveala taina sau magia de care se vorbeste din mosi-stramosi aducatoare de multa bucurie si impliniri.

Uneori am privit si eu sceptic toata povestea asta,dar acum am in fata mea un exemplu viu de care vreau sa va vorbesc.Numele lui este Titus,e un tanar adolescent pe care marea cotitura a vietii sale(varsta de 18 ani)care se apropie furtunos de repede l-a lasat cu unele amintiri pe care nu cred ca va putea sa le uite vreodata.

La fel ca oricare dintre noi a iubit si el o fata frumoasa,iar iubirea lor s-a destramat.Problema cea mare nu este faptul ca s-au despartit,ci faptul ca ajunsese sa o viseze noapte de noapte si sa nu poata sa respire fara sa se gandeasca la ea.

Stiu,si voua ca si mie vi se pare o nebunie,dar e adevarat.Asa ajunge omul din prea multa iubire.Ajunge sa dispere dupa persoana iubita atunci cand nu mai sunt impreuna(atunci cand pe ea o iubeste mai mult decat pe el insusi) si atunci cand se iubeste pe sine mai presus de orice,ajunge sa se afunde din ce in ce mai mult in mizeria solitara din fata casei,pe acolo unde toata lumea trece.Toti o ocolesc,numai el a reusit minunea sa calce in ea si sa se pateze de mirosul acela acru de ironie si cu niste pete marisoare pe pantaloni de egoism ce nu cred ca vor mai iesi la spalat.

E o poveste adevarata pe care din intamplare mi-a fost dat sa o aud din gura autorului sau chiar in seara de Ajun.El a ajuns acum sa creada cu adevarat in taina Craciunului si sa-si doreasca orice,pentru ca e singur si nu mai are pe nimeni.Sta pierdut cu privirea in bradul pe care singur l-a impodobit si surade usor atunci cand ii vin in minte amintiri cu Mosul.Acum Mosul l-a uitat,a uitat ca exista pe pamant inca un suflet care tanjeste dupa putina caldura.A uitat de bucuria lui inocenta si de nazdravaniile pe care le facea in copilarie.

Acum e adolescent si isi plange singur durerea,isi linge ranile si spera…Spera ca maine dimineata sa aiba parte de o adevarata minune.O minune,care nimeni nu stie de se va petrece.

Pentru ca te-am vazut asa de trist am vrut sa-ti inchin tie acest post pe blogul meu.

Sa ai un Craciun asa cum ti-l doresti Titus!

Un vis inchis

1.

Eu sunt un vis

Un gand inchis,

Un univers plin de culoare

O lacrima pierduta-n mare..

2

Speranta ce-o aveam in mine

Nici pana azi n-a disparut

In suflet te port si pe tine

Chiar daca stiu ca te-am pierdut.

3

Eu-tot acelasi visator,

Si pana-acum risipitor

De ganduri,fapte si idei

De vise pline de scantei

4

Cu totii vor pleca departe

De mine sigur vor uita,

Un vers uitat pe-o carte

In care-i scrisa viata mea.

5

Rezuma totul la credinta

Si la trecutul efemer

Si vei afla de o fiinta

Ce va privi mereu la cer.

Timpul

1.

Timpul doare

Şi e rece

El nu vindecă,

Doar trece…

2.

Trece azi şi mâine iară

Şi îmi dă mereu povară,

Mă apasă greu pe umeri

Anii nu mai poţi să-i numeri.

3.

Trec şi ei nebuni şi grei

Trec ca nişte derbedei

Trec cum trec acum golanii,

Aşa repede trec anii.

4.

Sunt puţini şi recunosc

Dor cumplit,mă simt anost

Dar cu timpul nu mă-npac

Nici nu pot să-i vin de hac.

5.

Mă gândesc la viitor

Îmi pun gânduri în décor,

Mă gândesc şi la trecut,

Şi văd tot ce n-am făcut.

6.

Câte,câte puteam face?

Vezi?Întreb…şi el îmi tace

Mă priveşte chiar senin,

E amar ca un pelin.

7.

Ăsta-i timpul ce ne-omoară

Şi ne-ntoarce în pământ

Şi din toate îmi dau seama

Timpul este doar un gând.

Reflex solitar

De orice te poti feri in lumea asta si poti premedita orice,dar singuratate nu o poti vedea dinainte cum vine peste tine,nu ii poti face fata,nu o poti ocoli si nici nu ai habar cand va trece.Si va trece…dar in urma ei ce va lasa?Va lasa un vant hain plin de bucatele mici din sufeltul devastat,lacrimi uscate pe asfaltul rece si necrutator si in rest o liniste funebra.

E singurul sentiment pe care omul ar vrea sa-l doboare odata pentru totdeauna si astfel sa poata iesi din inchisoarea sufeltului.E cumplit atunci cand gandurile pe care cu ceva vreme in urma ti le-ai facut,sa se prefaca acum in ganduri negre ce te asteapta zilnic sa iti termini treburile dupa care incep sa isi faca de cap umbland prin capul tau de colo-colo si lasandu-te fara aer.E groaznic cand ajungi sa cauti prin bezna o cale de scapare,dar tu esti aproape sigur de faptul ca acea scapare nu vrea sa o gasesti si nici sa reusesti sa iesi bine din starea aceea.

E ca o temnita umeda si rece in care stai de unul singur si putand doar sa te rogi si sa astepti ca ceva sa se intample pentru ca durerea sapa in sufeltul tau si ajungi sa te scurgi incet-incet ca nisipul dintr-o clepsidra pe care nimeni niciodata nu o va intoarce ca sa o poti lua de la capat.

Te-ai bucura de micile bucurii pe care ti le ofera ziua de azi,dar stai mereu cu spaima ca gandurile acelea negre te vor astepta la usa si atunci cand vei intra in casa,te vei face comod pe un fotoliu si ele vor incepe sa te tortureze pana a doua zi.Si noaptea adormi cu gandul ca ziua de maine va fi mult mai buna decat cea de azi si ca o minune sigur se va intampla si vei avea parte si tu de acel miracol.Toate se pare ca sunt doar niste sperante ce mai devreme sau mai tarziu vor muri,se vor stinge si vei fi din ce in ce mai stingher.

E greu sa traiesti asa ceva,dar atunci cand vezi din afara poti considera o nebunie sau o simpla stare(o criza de personalitate),dar cel ce traieste asta vede ziua de maine ca pe cea de azi si mereu team ail macina ca singuratatea se va adanci din ce in ce mai mult.

Singuratatea e cea mai crunta boala de care poate suferi sufletul omului.E boala ce are doar un singur leac-persoana potrivita care sa te ajute sa treci peste toate.In rest,totul e o monotonie trista in care te balacesti de ceva vreme.Sufletul iti e amar si pustiu si nu poti evada.

Probabil nu e un capat de drum,dar mai departe nu poti vedea.Poti doar sa speri si atat.Sper doar ca singuratatea sa fie luata de pe pamant si dusa departe de fata omului.

Realizez acum ca poate singuratatea este fie o pedeapsa,fie o rasplata a ceea ce ai facut,dar nu-ti mai amintesti.

In amintirea

Uraste carnea care sta pe el Uraste felul in care sta si vorbeste Uraste faptul ca greseste I se pare ca lumea il priveste ca pe un criminal Vede lumea asta mai gri decat zilele de toamna Il doare inima si vrea doar sa putrezeaca stand in picioare Vrea sa isi ispaseasca pedeapsa,dar il doare cumplit Nu simte nici caldura,nici foamea,nici setea,doar frigul S-ar ascunde in patura si cu capul in perna sa se fereasca Ar pleca departe sa uite si sa se certe singur Ar vrea sa se ierte,dar nu poate Detesta imaginea din oglinda si vorbele sunt dure pentru el. Vede acum reversul a tot ce a facut. Frunze,mii de frunze uscate pe jos si gandurile lui sunt praf Inima lui e plina de cioburi si totusi rezista. Crede in El si asteapta o minune,care parca nu mai vine.. Vede lumea cum alearga si cum se zbate,lui nu-i mai arde de nimic. S-a tarat in gandurile lui pline de regrete. Regreta tot,regreta ce-a facut si ce trebuia sa faca… In amintirea celui ce-a fost…

De la capat

"Adevarul este ca nu exista adevar"

N-am mai scris de mult.Poate ca timpul a fost prea scurt sau poate in mine s-a schimbat ceva ce nu ma mai lasa sad au frau liber la ceea ce gandesc.Inca nu stiu sigur.Tot ce stiu este ca va trebui sa astept.Vedeti ce ironie!Trebuie sa-mi impart viata,propria mea viata cu inamicul cel mai aprig-timpul.Cine ar fi crezut ca si eu voi cadea ca si ceilalti in sclavia aceasta a secundelor pierdute si a orelor risipite intr-o toamna cu multe frunze canceroase.De ce canceroase?Pentru ca asa le vad.Niste frunze bolnave ce nu isi mai au nici un rost in lumea de azi.Frigul e ca timpul-peste ce trece-omoara.

Odata am trait si eu cu impresia ca oamenii detesta raul si sunt doritori de bine,ca ar alege doar ce este corect si ca nelegiuirea ar alunga-o din viata lor,dar eram mult prea naiv cand credeam asta.Credeam ca adevarul este cel ce va invinge mereu si ca nedreptatea si minciuna vor fi pedepsite aspuru de faptuitor…am realizat cu stupoare ca nu e deloc asa.Ca omul nu cauta adevarul,cauta doar sa te foloseasca si cand importanta ta materiala s-a risipit,poti sa mori sau sa dispari,pentru ca rolul tau a luat sfarsit(din punctul lor de vedere).Asa ca m-am gandit si eu sa “mor”pentru unii.Sa fiu dat disparut si sa ma refac asa cum stiu eu mai bine,intelegand ce este dragostea si ajutorul de la fiinta cea mai draga mie.

E stupid sau nebunesc ce-ti spun aici?nu e nici nebunesc si stupid nici pe departe…e ceva confirmat pe pielea mea de care nimeni nu ma poate face sa ma indoiesc,pentru simplul fapt ca am trait asa ceva.

Sa crezi in fidelitatea celor multi e cel mai stupid lucru la care m-am gandit vreodata.Dar uite ca m-am gandit si eu ca si tine la asta si pe de o parte imi pare rau,pe de alta parte imi pare bine pentru ca asa am putut sa visez si sa ma rup de realitatea asta care e negativul gandurilor mele.

Am vrut sa ocolesc sa folosesc vreodata cliseul acesta:”Adevarul este ca nu exista adevar”,dar acum se confirma.Adevarul nu exista,tot ce exista sunt faptele tale intelese de unii ca fapte bune,iar de altii ca fapte rele,atata tot.

M-am invata sa cred ca omul este cel mai rotabil lucru-se poate intoarce la 180 de grade intr-o fractiune de secunda,ba mai mult demnitatea lui se schimba odata cu gradele.Cu asta am cam zis tot.Ramane sa astept…ce?inca nu prea stiu.

Vant,ploaie,soare,vise...

Nu mai simt parca acel frig ce pur si simplu ma paraliza,dar simt un gol in mine.Un gol ce vrea parca sa se mareasca.Sunt si acum singur si imi ascult singur gandurile si ca sa nu ma plictisesc am dar si-un nume acestei stari de letargie cronica-am numit-o “simfonia pustiului”.Daca stii sa asculti vantul care sufla printre copacii inverziti adunat cu ploaia marunta ce cade din cerul mult prea senin,atunci iti vei intelege singur durerea si o vei accepta,si in acelasi timp iti vei intelege si bucuria de care omul nu se poate dezlipi atat timp cat traieste. E o simfonie dura si uneori o pot numi si macabre,dar e simfonia ta!Fiecara are o asemenea simfonie creata pe pasii anilor pe care ii ai in spate,doar ca multi dintre noi nu stiu sa o asculte,ba uneori o reneaga si o considera ce-a mai mare prostie din viata lor.Nu este asa.E tragic sa nu poti sa-ti asculti macar odata in viata aceasta melodie ce te reprezinta. Mie imi vajaie capul de ceva vreme(de vreo 3-4 zile)si imi rasuna numai piesa asta a pustiului.Simt cum pielea ma furnica si gandurile tipa ascunse in mine.Ma doare tot corpul si nu ma pot gandi la nimic altceva decat la singuratatea asta care ma inconjoara.E o singuratate prietenoasa,niciodata nu m-a ranit si nu mi-a dorit raul,dar raul pe care ea nu-l face urmeaza sa-l fac eu,pentru ca nu pot indura la nesfarsit mangaierile acestea solitare ale gandurilor mele,care parca imi sufoca idealurile.Idealul meu cel mai inalt(poate o sa radeti)este sa zbor si sa privesc lumea cu detasare de acolo de sus,unde nu pot simti decat:ploaia,vantul,soarele si visele.Atat. Incurajarea trebuie sa mi-o dobandesc singur si sa o construiesc din nisipul fiintei mele.Dar nisipul acesta e prea uscat pentru a cladi ceva din el,asa ca il voi uda cu cateva lacrimi pentru a fi bun la constructia mea.Dar de unde sa iau niste lacrimi?De la mine?La mine nu mai sunt,izvorul sufletului meu cred ca a secat de mult,marsavia multora i-a adus secatuirea.Dar ca sa aduc lacrimi,trebuie ca cineva sa sufere.E perfect logic ce am zis.Rationamentul e facut ca la carte. Vedeti dumneavoastra…pentru a-ti crea incurajarea trebuie ca altcineva sa sufere pentru cateva lacrimi. Acum eu ma retrag,si mai ascult inca odata ”simfonia pustiului” meu.Totul se inchide in niste acorduri de chitara pierdute in vant si duse departe de lumea asta. P.S:Am mai spus-o si ma repet:nu regret nimic,dar totusi regret totul.

Nu-i nimic,asta e!

A mai trecut ceva timp de cand nu am mai notat aici nimic.Da,asa este insa va rog sa nu ma acuzati.Nu ma scuz,dar am avut alte prioritati. Totul s-a cam schimbat si nu prea mai seamana cu trecutul ala de care tot am incercat sa fug de atata vreme.Imi e dor si acum de dupa-amiezile acelea de vara cand vorbeam mai multi si stateam si radeam si nici nu simteam timpul cum trece. Acum nu mai e asa.Fiecare se schimba,e normal.Dar parca nu atat de radical.Tin sa va anunt pe dumneavostra ca sunt satul pana in gat de minciuni si baliverne,de vorbe aruncate aiurea si de scuze penibile,pe care nu le-ar putea crede absolut nimeni. Dar pana la urma trebuie sa ne impacam cu ideea,asa cum in viata asta sunt multe cu care trebuie sa te impaci pentru a merge mai departe.E greu sa stai suparat pe toti si toate fara sa le cauti macar o circumstanta atenuanta de care sa se lege si amaratul ala pe care esti atat de pornit. Am ajuns la concluzia ca uneori nu e suficient sa te ierte cei din jur,sunt momente in care trebuie san e iertam singuri pentru a ne putea ierta ceilalti mai tarziu. Drumurile astea ale vietii sunt tare incalcite si e greu sa te decizi pe ce cale vrei sa apuci,dar sigur e un lucru,ca nu toate drumurile duc la Roma,asa cum nu toate drumurile raman mereu unul langa celalalt.Imi e scarba domnilor de atata ura si de atatea procese pe care mi le-am facut pana acum.Ma acuz,fac penitenta in camera mea si la sfarsit tot eu ma eliberez si ies triunfator pe strazi. Si acum sa fac o paranteza sa va explic care sunt simptomele acestei scarbe acute ce-o simt pe masele.Nu urasc nimic mai mult in lumea asta decat prefacatoria.Urasc oamenii parsivi si pe cei lipsiti de idealuri.Omul fara ideal e un om pierdut,care nu poate decat sa faca rau,pentru ca bine nu ar fi in stare.De ce?Pentru ca binele sta in acel ideal pe care orice om (in mod normal)il are. Nu as putea sa inchei aici cu o nota prea optimista,dar nici cu una de funeralii.E o vorba care spune cam asa:”Nu-i nimic,asta e!”.Cititi cu atentie aceste cuvinte si veti intelege multe,poate.Eu le-am inteles si am preferat sa fie acesta titlul articolului de azi.Ce vreau sa fac acum?Imi e cam greu sa zic,pentru ca nu m-am gandit.Prefer sa raman pe loc si sa mai caut un ideal si dupa sa plec la drum.Atat timp cat iubesc ma consider pe deplin implinit.



P.S:"Ei si la ce bun sa aprinzi acum lumina Cea de care n-am aflat Dar nu-i nimic Asta e!"

In memoria unui maestru

“Domnule Paler,vreau pe aceasta cale sa va multumesc…”.Nu,e prea formal si lui Paler nu i-ar fi placut pentru nimic in lume atitudinea asta a mea formala.Destul de rar am vorbit de dumneavoastra cu prietenii mei ca sa nu ajung mai tarziu sa fiu considerat un infumurat,nu ca dumneavoastra a-ti fi fost pe parcursul vietii. Sincer cred ca Octavian Paler a fost unul dintre cei mai modesti scriitori pe care i-am cunoscut si fara nici un viciu care sa-i numere zilele. Ieri,din intamplare m-au uitat aiurea in calendar(chiar daca e vacanta tot am prostul obicei de a sti in ce zi si in ce luna ne aflam mereu).Si vad ca maine este 2iulie.Buzele imi tremura la inceput dupa care simt o usoara ameteala in tot corpul si imi aduc aminte brusc ca se implinesc 84 de ani de la nasterea mentorului meu.Da,o viata de om ar spune unii,dar cred ca omul acesta ar fi meritat la cat de destept a fost sa traiasca doua vieti.Sa aiba timp sa predice si sa le spuna si celor fara pic de cultura din experienta lui. Si am avut ocazia sa dau mana cu el sis a-l salut respectuos pe strazile din Bucuresti,dar nu am facut-o,asa cum multe nu le-am facut si regret acum. L-am descoperit tarziu si asta ma doare,caci un om de o asemenea valoare mai rar gasesti in Romania de azi.El nu a fost atras niciodata de partea materiala a vietii,mereu s-a axat pe partea spirituala,a incercat sa se cunoasca singur pe sine si dupa ce s-a numit singur un singuratic,atunci a inceput sa disece aceasta singuratate si sa isi doreasca sa o analizeze din aproape in aproape.Dar timpul nu i-a mai permis asta.E atat de meschin timpul asta,niciodata nu ne lasa sa ne duce la bun sfarsit o actiune si aceasta nu era o actiune oarecare,era o actiune ce ne putea servi mai tarziu si mie si tie si tuturor celor care urmau. Acum nu il mai aud si nici nu-l mai vad la televizor,citesc citate de-ale lui si regret atat de mult ca nu l-am cunoscut cand am avut ocazia.De 3 ani Octavian Paler a plecat dintre noi sper o lume mai buna,acolo unde poate discuta cu Dumnezeu ca de la egal la egal.Nu am sa-i repsrosez nimic,absolut nimic si telul meu este sa ajung macar jumatate din cat a ajuns el. Dumnezeu sa te ierte Octavian Paler!

Iubire eterna

O iubire fara margini,o iubire impregnata cu amprenta iubirii tale eterne si plina de parfumul pielii tale pe care nu-l pot uita vreodata.Parfumul pielii tale ma fascineaza in fiecare zi,in fiecare noapte,in fiecare clipa in care privesc cerul plin de stele si imi imaginez ca te am in brate si un sunet de chitara ragusita se aude departe,de acolo de unde soarele o sa rasara. Te iubesc atat de mult incat as renunta la aripile mele de funingine si as alerga cu tine in loc sa zbor.As renunta la eternitatea mea pentru o clipa cu tine,pentru un sarut dulce si apasat asa cum numai tu poti sa mi-l oferi. Imi sterg lacrimile de pe obraji,ma scutur de praf si merg inainte,pentru ca stiu ca telul meu este departe iar eu trebuie sa-l ating neaparat.Acolo este apogeul vietii mele,acolo in varf este fericirea absoluta unde nimic nu ne va afecta.Doar acolo vom scapa de tot si toate.Telul acela simt ca il voi atinge,simt ca am forta necesara sa inving ploi si vant,durere si greutati si sa ajung acolo.Poate ca o sa doara enorm sa trecem amandoi prin greutati,dar eu nu-ti voi da drumul la mana niciodata.Oricat ar durea pe drumul asta voi merge,chiar de arsita in va curate straturile de piele,eu voi continua sin u voi renunta.Varful ma asteapta de cand m-am nascut,iar acum ma simt atat de puternic incat as pleca de acum la drum. Nimic nu poate sa treaca prin iubirea noastra.Transparenta si sincera este mai puternica decat oricand.Te iubesc sit e pretuiesc.Si acum am inteles cat de necesara imi este ambitia.Drumul nu ma mai intereseaza,finalul este cel ce conteaza.Drumul e greu mereu si plin de gropi,dar finalul va fi splendid.Victoria este singura care conteaza acum si intotdeauna. Nu uita cat de importanta esti pentru mine,valorezi cat toata lumea din jurul meu.Te iubesc!

Povestea unui nebun

Nu de multe ori ti s-a intamplat si tie sa treci pe strada pe langa oameni care stau cu capul plecat si cer indurare sau care regreta si care adesea sunt tulburati de problemele de acasa.Ii poti numi simplu nebuni…dar sincer nu as incerca asta,poate nu de putine ori in viata ta(maxim 20 de ani de la venirea ta pe lume)ai avut sit u probleme pe care nu le-ai putut rezolva. Si ca sa intelegi si mai bine fenomenul,iti dau un exemplu real pe care il tot observ iar si iar de cateva luni incoace. Il cheama Titus,vecinul meu de bloc.Pana acum cateva luni era perfect normal.Vorbea deschis cu toata lumea si radea,facea glume si prostii in acelasi timp,dar nu suferea deloc.Totul mergea ca pe roate,familia il iubea enorm si el le povestea multe,nimeni nu credea ca va veni o zi cand toata aceasta liniste se va sparge in mii de bucati ce nu cred ca vor mai putea fi lipite si facute din nou un intreg. Dar asa s-a intamplat.A facut 17 ani amarati si acum totul s-a schimbat pentru el.Are prietena si se simte mai mult decat superior celor din jur,s-a indepartat de ai lui atat de mult incat atunci cand se intoarce de la liceu,dupa o zi plictisitoare in care s-a topit de caldura,fiecare isi ia locul in casa.Mama lui ia telefonul si suna toata lista,tatal lui se uita la televizor si el,el amaratul intra pe internet sau face ceva cu totul lipsit de sens. Cred ca oarecum ii este rusine cu ei in lume.Nu vrea sa fie vazut langa “mamica” sau umar la umar cu “taticul” caci in mintea lui s-a creat dorinta puternica de libertate,de evadare din puscaria copilariei.Vrea sa fie barbat… Cam asta ar fi de spus pentru inceput.Ce am vrut sa transmit?Nimic,probabil draga cititorule ca nu vei intelege mesajul acestui text nici daca il citesti invers sau poate cultura ta vasta si inteligenta ta prea mare te va ajuta sa intelegi exact ce am zis mai sus. Pur si simplu m-a socat ruptura asta dintre ei.Dar stii,niciodata nu stii ce-ti poate oferi viata. Pe data viitoare.

O ploaie de mai(Je t'aime)

Si iarasi ploua.Ploua intr-o zi din sfarsitul asta de mai.O ploaie scurta,cu picaturi mari si reci,care te nevrozeaza,dar care parca te si calmeaza in acelasi timp.Picaturile alea au in ele un sentiment ciudat:de dragoste combinata cu emotie.Rece si fierbinte in acelasi timp,ploaia asta mi-a intrat pe sub piele si pur si simplu m-a obligat sa visez ca inainte.Sa visez ca zbor si ca alerg pe un taram necunoscut,acolo unde nimeni si nimic nu imi poate opri fericirea ce zace in sufletul meu.Un loc in care disperarea si ura stau pe fundul prapastiei,iar eu sunt sus-sus,departe de nedreptatea zilei de ieri si de surprizele zilei de maine. Doar traiesc momentul.Nu traiesc clipa asta ca pe cea de acum o secunda.Pe aceasta o savurez si o inspire,o trag in plamani si inima incepe sa bata cu putere.Parfumul tau a fost adus odata cu norii de ploaie si a coborat odata cu picurii.Strazile pustii si pline de caini vagabonzi sunt invadate de parfumul tau irezistibil. Visez ca peste cativa ani vom fi departe noi doi,incercand sa luam viata in piept si plecand de la zero.In asta consta toata frumusetea.Ca la sfarsit sa vezi ca tot ce e in jurul tau e realizat de tine,de mine,de noi. Visez sa zbor,sa plutesc in aerul rece de primavara incarcat de miresme,sa zbor printre fructele de august si sa rascolesc frunzele de toamna.Sa stau pe o banca putrezita de atata vreme si sa te simt aproape.Dar esti departe acum…mult prea departe ca sa mai fii langa sufletul meu.Care din nou e pustiu…un visator fara leac,ce isi creeaza sperante din orice imagine mirifica din lumea asta plina de ciudati. In bratele tale imi gasesc linistea,imi implinesc visele,imi ating idealurile si simt ca sunt iubit.Ma simt puternic,gata sa razbat. Te iubesc pentru o eternitate.Macar pentru una,macar o eternitate sa fii a mea,dupa care daca vei mai vrea,ne vom intalni in acelasi loc,pe aceeasi banca din acelasi parc,la fel de timizi si vom mai sta impreuna inca o eternitate. E atat de simplu sa imi citesti cuvintele si poate ti se par aiurea sau greu de inteles mesajul.Da,uneori si mie imi e greu sa inteleg de ce mainile mele mi-au dictat asa ceva,dar stiu cu siguranta un lucru,cel care dicteaza cu adevarat este sufeltul.El ma impinge sa scriu,sa visez,sa graiesc si tot el m-a atasat enorm de mult de fiinta ta,de parfumul tau,de inima si de corpul tau.

Un singur intreg

Totul e mult mai clar in dezordinea care ne inconjoara.Caci din dezordinea asta am reusit sa te aflu si sa te am aproape.Oare cat timp te voi avea langa mine?O eternitate sper…o eternitate imi este de ajuns sa te iubesc si sa te acopar cu saruturi dulci si vorbe soptite la ureche.
Noi doi facem un singur intreg.Un cerc perfect in care nu poate sa patrunda ura sau agitatia.Ne invartim in pasi de dans de colo-colo,pana ne lovim de o margine.Zambim si ne continuam miscarile stangace.
Iti simt pentru a nu stiu cata oara parfumul pielii care ma imbie si ma ademeneste spre o pasiune pe care nu o voi uita.Inima iti bate cu putere vrand oarecum sa o concureze pe a mea.Si a mea este in aceleasi toane bune,cu aceeasi agitatie pompeaza sange rosu si vascos in tot corpul.
Iubirea este cea care ne-a ajuntat intr-un final sa inchidem acest cerc perfect.Nici o farama din iubirea noastra nu a ramas pe afara,pentru ca intotdeauna dragostea invinge.
Fiecare dimineata ma duce cu gandul la tine,fiecare stea imi aminteste de chipul tau,fiecare floare ce cade in bataia vantului imi fixeaza in minte pletele tale subtiri,fiecare tulpina de trandafir imi aduce aminte de talia ta subtire si delicata.Totul in lumea asta ma duce cu gandul la tine,pentru ca tu acum faci parte din mine.Esti jumatatea fara de care nu as fi putut atinge vreodata apogeul.Jumatatea cu care pot sa impart orice fara sa-mi para rau daca as pierde ceva,pentru ca stiu ca tu ai acoperi prin simpla ta prezenta acel gol.
Te iubesc si de asta nu se poate indoi nimeni.Impreuna pentru totdeauna,asta ne-am promis.

Raza mea de lumina

Ma uit pe geam si analizez incet si sacadat o raza din soare.Mi te imaginez imbracata in alb si cu parul balai in vant venind incet spre mine.Iar miroase a iasomie si tot ce pot sa imi imaginez acum sunt clipele de aseara cand alergam prin ploaie,calcam prin balti sin e-am oprit langa o vitrina.Ne-am sarutat sin e-am tinut in brate si ascultam muzica veche.Foarte veche pentru vremurile de acum.

Eram ca doi copii care alergam prin ploaie si radeam de fiecare batranel ud si schimonosit fara san e pese de ziua de maine.Dar ploaia s-a oprit si soarele a inceput sa ne incalzeasca cu putere si sa ne aduca in minte numai clipele frumoase.

Te tineam in brate si te mangaiam cu trandafirul ala rosu si tu radeai si erai vesela si sufletele noastre se ridicau sus de tot si dansau frenetic.

Te iubesc!Esti o raza din soare.Esti raza pe care tocmai am analizat-o si careia nu o sa-i dau drumul niciodata,pentru ca esti raza ce imi apartine.Esti ascunsa sub piele,in inima mea.Esti vointa si rabdarea mea,esti curajul si intentia buna,esti zambetul de pe buze,esti cheful de viata cu care ma trezesc,esti totul pentru mine,pentru ca tu ai fost si o sa ramaii iubirea mea.

Chiar daca o sa ploua sau o sa ninga,chiar daca o sa fie frig sau cald,noi ne vom iubi pe aceeasi banca din parcul cu castani unde ne-am sarutat prima data.Acolo zace adanc ingropata sacralitatea noastra…acolo suntem mereu impreuna.

Nebun viu-colorat

Iubesc eternitatea in care ma scald.Innot in fiecare dimineata intr-o mare de vise,ies si alerg sub razele calde ale soarelui de aprilie si pe piele imi raman urme de vointa si pete de visare. La marginea intinderii de speranta te zaresc pe tine,cea de neatins,ce acum faci parte din mine,din fiinta mea si din tot ceea ce insemn eu ca om.Spiritul meu nu era pe deplin liber,dar acum ca te-am gasit pe tine totul este mai viu colorat si incep sa inteleg cu adevarat ce e viata in afara de o jungla in care fiecare sfasie pe fiecare pentru binele personal. As putea sa zbor la marginea marii si as putea sa tip si sa astept ca ecoul sa ma loveasca drept in piept,sa simt durerea si puterea lui,sa simt ca traiesc. Flori,mormane de flori lasate langa fereastra ta.Asta vad mereu cand trec pe langa geamul larg deschis al camerei tale.Un miros fin de iasomie ma face sa paralizez si sa visez fixat in mijlocul soselei nepasandu-mi de masini sau de trecatorii care se uita insitent si mustrator la mine. Ador acest parfum asa cum te ador pe tine.Ori de cate ori simt mirosul fin de iasomie imi aduc aminte de pielea ta de un alb imaculat si de dorinta mea nebuna de a te face cat mai fericita. Imi amintesc ca si cum totul s-ar fi petrecut ieri ca ne tineam de mana si mergeam pe trotuarele pline de gropi si prin balti si ne stropeam…si nici ca ne pasa.Era viata noastra,eram fericiti,eram doar noi doi si faceam amandoi un intreg univers,un univers al nostru. Ascultam muzica veche si iti fredonam la ureche cateva versuri si tu radeai si ma sarutai incet,delicat pe buze,iar sunetul se pierdea in buzele tale dulci si rosii.Ne iubeam asa cum ne iubim si acum.Totul e la fel.Traiesc intr-o eternitate din care nimeni nu ma poate scoate.Sunt un nebun viu-colorat ce adora sa strige de fiecare data cuvantul “eternitate”,pentru ca de acolo imi trag toata seva. Realitatea asta putin ma intereseaza,ea nu face decat sa raneasca si sa aduca doar durere si dezbinare.Traieste intr-o lume a ta si sigur nu vei regreta,caci lumea ta e cladita dupa felul tau si totul acolo ti se potriveste ca o piesa intr-un puzzle. Toate astea le-am construit cu dragoste.Cu dragostea pe care ti-o port aici in piept de multa vreme.Ea e cea care m-a impins sa creez o eternitate colorata.

Oare?(monolog)

Oare daca cerul s-ar innora acum as mai putea sa mai visez la idealuri marete si la fapte pe care nu le-am gandit niciodata? Oare daca te tin acum in brate,aripile mi se vor deschide si va trebui sa ma ridic? Oare daca as prinde in palma o lacrima de-a ta,inima mea s-ar umezi? Oare daca ai pleca as mai fi eu cel dinainte?Cel plin de viata… Oare daca norii grei se vor abate peste amorul nostru vei continua sa ma cauti prin ceata groasa si sa ma strangi in brate pentru totdeauna? Oare daca as intalni pe strada norocul as sti cum sa-l abordez?As sti cum sa-l chem si sa faca parte din mine? Daca as putea opri ceasul pentru cateva ore atunci as sti sa iubesc cel mai mult si cel mai bine.De ce?Pentru ca fiecare secunda ma sfasie si imi arunca in suflet numai dorinte absurde si ascunse,pe care doar in visele cele mai groaznice le-as putea intalni. Oare daca as alerga la nesfarsit de crunta razbunare care vrea sa puna stapanire pe mine,voi scapa?Da…pentru ca NU vreau sa ma razbun,nu vreau sa mai urasc si nici sa mai jignesc,toate astea te afunda intr-o mlastina derizorie a infinitului.Acolo unde daca ajungi singurul lucru pe care ti-l mai poti dori este acela de a muri cat mai repede pentru a simti cat mai putin durerea si suferinta provocata de tine insuti. Viata ta e ca o oglinda in care te privesti la inceput mai rar,dupa care din ce in ce mai des.Facand numai fapte de care si tie iti este scarba,vei vedea cum se va creea o crapatura care va distruge imaginea din oglinda si o va divide in mii si mii de cioburi mici.Asa se intampla si cu tine…daca urasti sufletul tau nu va mai fi o unitate,se va imparti si imprastia in toata lumea fara a mai cunoaste vreodata linistea. P.S:” Viata este ceea ce ti se intampla in timp ce esti ocupat sa faci alte planuri. – John Lennon”

Ab-negru

Ce zi…ce sapatamana.A plouat marunt si acum totul e ud si intrat la apa.Nu mai e nimic in ordine si totul se intoarce in mine si vrea sa iasa afara.Mancare,versuri,rime,zgomote,tipete,vorbe,sopate,toate care imi faceau bine pana acum vor sa iasa si sa-si gaseasca un loc mai bun pe asfaltul umed si plin de praf.

Merg vreo 20 de pasi si vad in fata o pubela de gunoi rupta si tot gunoiul raspandit pe trotuar.Imi zic in gand “cretinii…”si plec.Alerg de colo-colo si ma opresc in locul nostru,acolo unde stateam si ne sarutam si visam la infinit si radeam si ne jucam…acum acolo nu mai e nimic.Linistea domneste peste zona aia si doar cainii vagabonzi mai fac galagie cateodata.

In minte imi apare o imagine de demult cu noi doi.Mai are rost sa o evoc?Nu cred…plictiseala mi-a umplut oasele si frigul imi vajaie prin creier.Repet in gand melodii vechi si cantece care le ascultam amandoi.Dar tu acum esti departe…departe de orasul asta unde domneste sila si nervozitatea.

Nu,chiar nu am chef de altceva,decat de tine.Soarele sta ascuns bine dupa norii plumburii si totul pare cenusiu in jur.

Doua culori observ…alb si negru.Se completeaza si se inteleg de minune.De ce?Pentru ca intotdeauna extremele se atrag.

Dorul de tine lasa dare adanci in sufletul meu si cu cat privesc mai des bucata de ciocolata de pe noptiera si trandafirul din glastra cu atat durerea e mai mare si lacrimile ma ard pe obraji.

Eu totusi trec pe la geamul tau,insa acum lumina nu imi mai calauzeste pasii.Ma uit pe geam si vad doar patul gol frumos acoperit in care dormeai pana acum.Dar nimeni.Poate ca daca as inchide ochii as putea sa intru in casa.Dar geamul e ferecat si nimic nu ma impinge sa fac asta.O sa te astept si atunci cand vei ajunge din nou acasa sa te uiti sub presul de la usa.Pe praful gros va scrie “te iubesc”

Verset in noaptea de Pasti

Stii ce e in noaptea asta?Da sigur stii.Dar oare voi putea sa vad anul acesta ingerii cum canta din harpa si cum danseaza la miezul noptii asa cum mi-am imaginat in cei 17 ani? Ti-am promis ca vin sa te vad.Nu te teme de absenta mea si nu iti pierde increderea ca nu voi veni.Crede cu tarie si lasa geamul putin deschis.Ma voi apropia de fereastra si voi arunca prin crapatura geamului 3 petale de trandafir si voi astepta sa le le arunci inapoi.Tu,vei inchide ochii si vei lasa lumina inchisa,iar eu voi intra pe fereastra si ma voi ascunde dupa perdea,pe calorifer si iti voi recita o strofa din “Rar”,iar daca vei zambi si inima iti va batea cu putere sa nu deschizi ochii pentru nimic in lume. Iti voi canta putin din melodiile vechi dupa care tanjesti atat de mult si te voi atinge usor pe umar.Fara sa te intorci atingeti umarul si acolo vei simti mana mea,iar cealalta pe sanul stang incercand sa iti controlez inima. Sufletul meu va intra in armonie cu al tau si inima ta se va opri din ticait pentru un minut.Atunci cand orologiul va bate ora 12:00 vei putea deschide ochii si ma vei putea privi.Doar pentru un minut,nu uita.Altfel vraja se va rupe iar inima nu va mai sta pe loc. De ce un minut?Pentru ca minutul acela nu e nici al meu,nici al tau,e al nostru,e minutul in care Dumnezeu a deschis Raiul si ingerii incep sa cante si sa se plimbe liberi prin oras.Ii vezi?Ii simti?Nu stiu…dar eu ii am in spate si simt cum aripile mi se deschid si sufletul sangereaza de iubire. Miroase a iasomie,asa cum mirosea in noaptea accea langa lacul unde ne-am vazut pentru prima data.E mirific.E fantezie,e dragoste,e vis,e minune,e noapte iubito si totul e in armonie. Numai ca timpul meu s-a scurs si trebuie sa plec.Te sarut dulce pe buzele de catifea si urmez drumul care mi-a fost dat,dar nu te voi uita niciodata. Pe pat langa trandafir ti-am lasat o bucata de ciocolata si o bucata de matase.Ce sa faci cu ele?E simplu… Dupa noaptea asta infasoara trandafirul in matase si scrie cu ciocolata pe panza alba “M&I”.Si asta va fi sacralitatea nostra care ne va purta peste mari si peste durere. Cand iti va fi mai greu si te vei simti mai singura tine la piept trandafirul,inveleste-te cu matasea si eu voi fi acolo.Te voi veghea.Iar cu ciocolata…sa o lasi pe fereastra ca semn de multumire pentru ingerul care a facut asta pentru mine.Caci el se va ridica,Raiul se va inchide,iar eu voi ramane prizonierul amintirilor mele si inchis in sufletul tau.Nu ma uita si tine minte…mereu voi fi dupa perdeaua din camera ta si voi ferdona cuvinte de dragoste si voi privi luna cum rasare si cum linisteste intreaga natura. P.S:Ah,iubito nu uita ca Hristos a inviat din nou!Pentru mine,pentru tine,pentru noi...

Ploua de doua zile

Ploua de doua zile neintrerupt si am avut timp destul la ce a fost la ce este si la ce o sa fie.Picurii mari si grei,reci si nostalgici imi bat in fereastra.Eu…eu stau si-i privesc cu cata admiratie si cat devotement parasesc cerul oval pentru a veni printe noi muritorii,care nu stim sa-i apreciem.

Nimeni nu se misca,nimeni nu respire.Respiratia mea e singura care se loveste de geamul rece si pe care il abureste.

Ma gandesc cat de departe imi fuge gandul.Singur imi plang amarul si ma bucur de fiecare raza de soare ca si cum ar fi ultima.Uneori in singuratate gasesti si un strop de ajutor sau de sprijin atunci cand ai mai mare nevoie,daca esti putin singur sigur vei reusi sa revii pe calea ta,pe calea buna.

Ma uit afara si vad un caine care sta in ploaie si care isi plange de mila…si parca ma lasa rece.Parca nu ma mai atrage nimic.Iar visez ca fug cu cortul si o sa mananc o conserva de ton si o sa cant balade la chitara si ca o sa te sarut pe gatul alb si parfumat.Te-as tine in brate si am privi amandoi rasaritul portocaliu si ne-am pune o dorinta si ea s-ar implini.

Am putea sa alergam prin iarba verde si inalta pana la talie si sa ne jucam cu papadiile proaspat iesite si sa ne rugam de Luceafar sa ne lumineze calea.

Daca am fi impreuna am putea trece peste mii si mii de obstacole,am putea trece prin ziduri si am putea trece apele fara sa ne udam talpile,am putea sa alegem la o raspantie drumul cel bun,pentru ca inimile noastre bat in tandem.De ce?Pentru ca iubirea e cea care ne da aripi si care ne face sa visam de multe ori mai mult decat este nevoie.Cat am voie sa visez?Numeni nu are voie sa-mi limiteze visele…visez cat vreau.Iubesc enorm si simt ca zbor si ma departez de tot raul de aici,atunci cand esti langa mine ma simt puternic si nemuritor.

Dar cand sunt singur…atunci doar noaptea este cea care imi alina durerea si care imi tine de urat pana adorm.Si te visez in rochia aia rosie si cu o floare prinsa la ureche.Imi faci cu mana si iti continui drumul.Dar drumul tau nu e acelasi cu al meu.Ce sa fac sa pot sa apar in calea ta?

Vedeam adesea o cale ferata si mereu ma intrebam unde se vor intalni cele doua sine?Odata ele se vor intalni asa cum si noua ne-a fost dat acest lucru.

Lumina apare pe geam si soarele da nastere unei noi zile plina de iluzii si de vise care se vor spulbera odata cu venirea noptii.A fost un vis…a fost un gand…o iubire cu aripi frante.

Dar o sa visez in continuare si o sa reusesc sa te intalnesc cat de curand.Simt asta si sigur se va adeveri.

Linistea mea

De mic mi-am dorit sa-L cunosc pe Dumnezeu.Sa-I aflu taina,sa-L vad si sa imi spuna tot ce am gresit,sa-mi arate Raiul,sa stiu sa ma feresc de pacat pentru ca ma va impinge in Infern,acolo unde este agonie totala.
Nu mi-am reprimat toate pornirile si poate si de asta nu am putut afla cum este Dumnezeu.Greselile,ura si ranchiuna m-au tinut departe de fata Lui.
Cand spun “Dumnezeu”,gandul imi fuge pe o plaja goala unde sunt doar eu.Alergand pe nisipul cald,udandu-mi talpile cu apa rece,lasand urme si strigandu-mi numele care in drum spre orizont se sparge si cade in mare,doar asa cred ca l-as putea cunoaste pe Dumnezeu.As vrea sa pot sad au mana cu El si sa-I spun cat de rau imi pare ca m-am indoit de El si ca de multe ori Il uit,iar El nu ma uita niciodata,nu ma lasa in voia sortii.
Privesc de pe nisip cum soarele iese din mare ca frumoasa Venus si se ridica deasupra noastra pentru a ne lumina viata si pentru a-mi incalzi inima acoperita de gheata indiferentei.As vrea sa depun armele si sa ma dau batut in razboiul pe care il port cu mine…
Scoicile sunt duse departe pe mare,geamandura se balanseaza trista in valurile pline de alge,dupa care ies pe uscat unde soarele le ia orice sansa la viata.
Merg de-a lungul plajei si pe langa mine mai vad un rand de pasi pe care nu mi-i explic.Nimeni nu a mai mers pe acolo de multa vreme.Pescarusii stau grupati si zboara pe deasupra mea.Deodata urmele se termina.Raman singur…
Vorbeam cu mine si imi aminteam lucruri din trecut.Cand imi aminteam de lucruri frumoase apareau doua perechi de pasi,cand ma invadau greutatile si lucrurile urate,ramaneau doar urmele mele.Era evident ca cineva pasea pe langa mine in mod nevazut.
Seara,luceafarul mi-a aratat drumul catre un far si luna ma veghea.La poalele farului vad un batran care privea turnul si isi mangaia barba delicat.Ma apropii si vreau sa-l cunosc,insa el imi zambeste si imi face semn sa-l urmez in turn.
Din varful lui vedeam toata marea,tot nisipul.
Batranul imi zice cu o voce calda:
-Aici ai vazut niste urme pe care nu ti le explicit,nu-i asa?
-Da!raspund uimit.Ale cui erau?Ale tale?.
Nu neaga,ma lasa mai degraba sa inteleg singur tot acest mister.
Deodata face semn cu mana spre nisip,iar luceafarul lumineaza acum ca ziua incat vedeam foarte clar sirurile de pasi.
Atunci imi spune:
-Acolo unde erau doua perechi de pasi,erai bucuros,iar eu eram langa tine si ma bucuram de tot ce ai obtinut.
-Dar cand mi-a fost mai greu ai plecat,m-ai lasat singur cu problemele!ii reprosez printre lacrimi.
-Nu!Acolo unde este un singur sir de pasi inseamna ca ti-a fost greu,iar eu te tineam in brate.Nu te-am lasat niciodata...
Realizez brusc ca m-am insealat de Adevar.Batranul se apropie de balustrade si isi da drumul in gol.Cade…Jos,doar o mare de nisip si apa,luceafarul deja s-a retras…
L-am asteptat si in alte nopti,dar nu a mai venit.Vroiam sa-mi cer iertare ca L-am judecat.

Visare

Adesea poti simti cum pamantul iti fuge de sub picioare si cum intreg cerul cade pe tine,fara sa iti spuna care iti este vina.Sau exista oare acea vina?Poate ca da,poate ca nu. Toti gresim,e omeneste.Daca cumva incerci sa gandesti macar ca nu ai gresit vreodata,gandeste-te doar la faptul ca fara greseli nu ne-am putea deosebi intre noi.Greselile la fel ca si calitatile sunt lucrurile care ne despart. Suntem unici in lume,nu exista o dublura,dar greselile ne sunt de multe ori asemanatoare.Atunci cand ti se ia replica de la gura sin u poti spune nimic pentru ca te gandesti ca va sari asupra ta,nu-ti ramane altceva de facut decat sa te inchizi in tine.Sa cauti in tine rana si sa o vindeci,caci toata zarva de acolo a plecat:dintr-o prostie,dintr-o frustrare,dintr-un nimic… Cat de bine te simti atunci cand te poti privi in oglinda si nu-ti este rusine de ceea ce ai facut.Te simti mandru de tine si gata oricand sa o iei de la capat.Am gresit si eu,ai gresit si tu.Tot ce am realizat perfect acum este ca de multe ori pe oamnei ii deranjeaza mai mult adevarul,decat minciuna.Multi prefera sa fie mintiti cu zambetul pe buze(chiar daca sunt constienti de asta),decat sa li se arunce in fata purul adevar. Adevarul doare mai mult,stii de ce?Pentru ca orice justificare pe care ai cauta-o este zadarnica,nu o crezi nici tu si atunci realizezi ca greseala iti apartine in profunzime si in totalitate. De multe ori ne plangem ca nu suntem intelesi de cei din jur,de cei apropiati,dar noi facem de fiecare data dovada ca ii intelegem pe ei?Nu chiar mereu si atunci cand o facem ne ascundem,ne dam la o parte si ne facem ca nu avem habar de situatie.E aiurea tot ce s-a intamplat.Vremea rea a adus inapoi cu ea si amintiri,fapte,lucruri scormonite in mormantul trecutului. Realitatea este cea care ne provoaca de multe ori greata,cand am putea trai intr-o lume feerica,ascunsa de ochii critici si rau-voitori ai celor frustrati.Realitatea nu este altceva decat apa rece aruncata pe ochi dimineata cand te trezesti.Revenirea la viata cotidiana este inceputul sfarsitului.Sfasierea ta ca om,rascolirea ratiunii si umplerea mintii cu ganduri negre se datoreaza acestei realitati. Zgomotul intepat produs de claxoane,zumzetul pietonilor pe trotuarele jegoase si franele acute de pe sosea te turmenteaza si te fac sa iti pierzi si picul de echilibru pe care l-ai dobandit cu mare greutate. Eu mi-as imagina lumea adevarat intr-un colt de Rai.Intr-o poiana verde,cu o casa modesta,unde sa pot visa la tot ce imi trece prin cap.Sa cant la chitara fericirea si supararea,sa alerg prin ploaia rece si marunta si sa tip cat pot de tare,iar ecoul sa-mi raspunda ca un prieten mereu aproape. Asa mi-as imagina eu o lume minunata.Si inspiratie se numeste:o noapte de ianuarie,pe balconul unei cabane si fulgii mari de nea sa ma atinga.Nimic in jur,nici macar o lumina.Asta numesc eu inspiratie. Viata,mereu am scris despre viata si tot o sa mai scriu,pentru ca nu vad inca dupa ce principiu functioneaza masinaria asta a viselor si viata insasi.

Altfel(epilog)

Daca as avea o alta viata,altfel as sti sa o traiesc.

Daca as avea o alta soarta,altfel as alege drumul spre eternitate.

Daca as avea un alt drum,altfel as vedea orizontul.

Daca as sta la malul marii cu tine langa mine,altfel as vedea apusul de soare.

Daca ai sta in fata mea,altfel as vedea lumea,pentru ca as vedea-o prin ochii tai.

Daca m-as uita la soare cu tine alaturi,altfel as percepe razele,pentru ca ele se unduiesc in parul tau balai.

Daca o sa-mi fie dor,voi sti ca dorul meu se va stinge in bratele tale pline de caldura.

Daca o sa uit ca in mine zace un suflet care are nevoie de armonie,o sa ma uit la tine si o sa-mi dau seama ca sufletul tau radiaza si pentru mine.

Daca o sa ma vad in geamul unei vitrine si ma voi aprecia singur,toate astea sa stii ca sunt datorita tie.Tu ai fost cea care mi-ai dat acel imbold si acel tremur,fior de inceput.

Daca vei vedea pe cer vreo pasare singura care isi cauta locul,sa stii ca acela voi fi eu care te caut neincetat de cand m-am nascut pana cand voi muri.

Daca eternitatea nu ar ma fi eternitate,iar paradoxul s-ar umaniza,sigur vom putea fi fericiti.Ne vom putea juca cu frunzele uscate de toamna,vom rade iarna langa focul din soba si ne vom imbata cu parfumul florilor de primavara.Vom admira soarele si luna in noptile calde de vara. PS:Nu ma-ntreba nimic,e un simplu epilog al sufeltului meu.El dicteaza,eu doar scriu.Rolul meu e de a exteriorize pasiunea interioara.

Viata intre demnitate si sinceritate

“Creatia este solutia de scapare din ghiarele mortii”spunea Emil Cioran.Da poate asa este,poate ca are dreptate,dar creatia vine din interior si scrii cel mai mult atunci cand nimic nut e poate salva din agonia neintrerupta a singuratatii.Cand totul in jurul tau il vezi deja napustit peste tine,singura salvare o gasesti intr-o coala de hartie si un pix.Ei nut e vor judeca niciodata si pe ei nut e poti supara,pentru ca pixul scrie ceea ce ii ordoni tu,iar hartia iti suporta toate gandurile pe care le scrijeleti cu pasa albastra pe fiecare rand. Dispretul este dat de lipsa unui lucru sau de incapacitatea de a ajunge la el.Si ne complacem printre cei invinsi si fara de ambitie care cad in ceea ce numim “dispret”.Ambitia de care dam dovada este de multe ori foarte puternica si ne duce pe cai nebanuite de pe care,de multe ori nu te mai poti intoarce. Ambitia ia forma suprema atunci cand iti uiti limitele si pe cei pe care ii aveai in preajma. Amintirile nu sunt altceva decat istoria unei prietenii,care se poate destrama atat de usor incat nimic nu o mai poate aduce la forma initiala.Si dupa mine in primul rand ce tine in picioare o prietenie este sinceritatea si demnitatea.Nu prea am vorbit eu de demnitate.E un lucru atat de usor de pronuntat,dar foarte greu de acceptat si mai ales de dobandit.Cand vezi lipsa de deminitate de la cineva apropiat te simti murdar ca ai putut crede si aproba multe din cele spuse de un om fara demnitate,sau care si-a pierdut-o foarte repede.De ce si-a pierdut-o? Simplu…nu a stiut ce sa faca cu ea,s-a gandit ca nu- foloseste si atunci a preferat sa renunte la ea.E atat de simplu sa renunti la ea.Dar nu o sa o mai recapeti vreodata. Poate suna aiurea amalgamul asta de idei scrise aici,dar le-am scris exact cum mi-au venit acum in minte. P.S:”Absurditatea este insomnia unei erori,esuarea dramatica a unui paradox”(Cioran)